Răspunsuri

La majoritatea întrebărilor nu am răspuns. Sau nu încă. Din nou timpul şi scurgerea lui îmi va oferi răspunsurile. Până atunci, trebuie să fiu copil cuminte şi să am răbdare. Dar ce copil are răbdare? Cred că nici unul. Nici dacă are siguranţa că în urma cuminţeniei lui va primi "acadeaua" dorită, el nu va sta cuminte. Este firea lui să fie zburdalnic.

Nu ştiu de ce, dar vârsta pe care o am mi se pare a fi doar o cifră dintr-un lanţ consecutiv ce a trecut şi ce va urma. O za ce reprezintă 22. Dacă maturitatea înseamnă a te gândi de două ori înainte şi a analiza atent situaţiile şi a fi responsabil de ceea ce faci şi a nu mai avea izbucniri necontrolate şi de a fi cu băgare de seamă.... atunci da, sunt matură. Dar, eu ştiu că nu-i aşa.

Acum simt că parcă aş trăi o perioadă plină de confuzie, de nesiguranţă, de decizii la tot pasul, de riscuri şi hotărâri luate în situaţie de riscuri, de asumarea unor responsabilităţi ce nu-şi au rostul, sau nu încă. Şi-mi doresc nespus de mult să le las baltă şi să le întorc spatele, dar nu pot.

Reciteam comentariile de la ultimile două posturi. îndeosebi, pe cele de la ultimul post. Cuvinte frumoase şi vă mulţumesc pentru ele. Felul în care mi-aţi vorbit fiindu-mi astfel aproape m-a suspins plăcut. Niciodată nu m-am gândit că prin blog poţi fi astfel încurajat. Că în... [nu ştiu cum să zic, probabil ţara noastră] ţara noastră există atât de multe persoane cu situaţii asemănătoare, trăiri, sentimente, şi / sau probleme. Şi care te pot înţelege doar citind şi analizând situaţia.

Anonimul mă uimeşte iar. Probabil are dreptate. Cei ce încearcă să se aproprie de mine sunt alungaţi de un ultim test. Sună ciudat, dar, este vorba chiar de ce caut eu, înţelegere. Dacă ei înţeleg că adevărul este situaţia ce eu o infirm atunci totul este bine. Şi mai ciudat este că, aproape toţi se pierd în această situaţie. Când eu le spun că au înţeles greşit şi că nu am nevoie de ei.... tot ce trebuie este doar analiza situaţiei. Şi insistenţa. Dar ei iau de bună ce eu zic şi crezând că totul merge bine.

Nu mi-am pus întrebări. Nu am căutat răspunsuri. Caut să înţeleg la rândul meu de ce nu pot. Ce mă împiedică încă să "plec". Ce mă ţine atât de ancorată. Nu aş putea să-mi uit rădăcinile. Dacă aş face asta aş fi de ipocrizie de neînţeles. Mi-amintesc de parcă ar fi fost ieri, bulevardul plin de salcâmi şi plopi ce-l urmam până la şcoală în şcoala primară. Nu am să uit niciodată tristeţea ce m-a cuprins pe la 11ani când i-au tăiat pentru a largi şoseaua şi de ai înlocui cu alţi pomi. Aş vorbi despre satul natal mult şi bine doar că am s-o fac altădată.

Nu-mi rămâne decât să mă înarmez cu răbdare şi ca ceaţa să se salte de pe crucea de drumuri la care mă aflu pentru a vedea şi o parte din viitor. Sau măcar să-l intuiesc. Până atunci, voi fi Cleo şi voi sta pe valiza mult prea mare pentru mine şi voi aştepta.

Voi fi copil cuminte şi voi aştepta..

Cu drag,

eu.