Eu şi...

Eu şi dragostea. Nu am noroc la capitolul ăsta. Hai să recunosc acum. Oricât aş vrea eu, nu e, şi dacă nu e, aşa e, nu e. Oricât încerc eu să trag de situaţie sau să mă fac că nu am văzut balele lui curgând după sânii alteia sau să zic mereu e vina mea.... nu e.

Aşa că.. ce o mai bună dovadă pot aduce în faţă decât tot blogul meu? Că din toate cuvintele înşirate la supărare, [că de, aşa sunt eu, scriu nu rup cămaşa după mine....] sau tristeţe sau deziluzie, eu sunt aia ce şi-o ia mereu în barbă.

Nu ştiu cum se face dar mereu sfârşesc prin a fi dezamăgită. Nu ştiu la ce să mă aştept. Când ţi-e lumea mai dragă, primeşti o palmă. Şi cele mai urâte sunt alea ale trădării, infidelităţii, ignorării situaţiei/situaţiilor şi neaprecierii. Şi dacă nici eu nu aş înţelege aş mai zice. Prefer să mi să spună bă eşti expirată, mai lasă-mă.

De câte ori clipesc şi încerc să continui postul pe ideeeea de mai sus expusă, nu pot scăpa de o imagine. E strada aia ce dă în Soldat Tina Petre. Exact în blocul L nu ştiu cât. Ce, dacă o urmăreşti, în sus, dai în Bulevardul Basarabia. Strada aia nenorocită îmi tot revine în minte. Exact cum salt privirea din pământ şi văd pe stânga un bar de cartier iar în dreapta blocul L nu ştiu cât. Simt până şi valul de emoţii ce mă cuprindea cu fiecare pas ce-l făceam de-alungul străzii.

Mi-amintesc că într-una din obişnuitele plimbări pe acea stradă, nu am observat norii ce acoperiseră cerul. Paşii m-au purtat pe o stradă înspre stânga apoi în dreapta "în spatele blocurilor". Când am realizat unde am ajuns, mare mi-a fost mirarea să observ un anumit număr de maşină şi o anumită maşină. Dezlănţuirea norilor m-a împins să mă adăpostesc în scara unui bloc. Aşteptând să treacă nebunia de ploaie, am început să studiez căsuţele poştale. Nu mi-a venit să cred că citeam un anume nume de familie. Coincidenţa era prea mare. Dar, să fie şi mai mare coincidenţa, se deschide brusc uşa de la lift şi coboară un tip a cărui voce gravă o aveam de mult întipărită în inimă. Nu. Nu m-a recunoscut. Eram îmbrăcată sport. Adică, adidaşi, pantaloni de sport trei sferturi nu din aceia largi, un tricou alb şi pe deasupra un hanorac alb cu glugă. Aveam gluga în cap şi-mi acoperea mai toată figura. Ştiu că s-a uitat intens la mine dar nu mi-a adresat nici un cuvânt. Şi-a continuat discuţia la telefon ignorându-mă într-un final până la oprirea ploii. Între timp începusem amândoi să fumăm şi ne ignoram cât puteam de mult. Eu din teama de a nu mă descoperii... el din cauza convorbirii. Ştiu că mă rugam să nu-mi sune telefonul. Şi să fiu nevoită să vorbesc. Ei, da. Am plecat de îndată ce ploaia aia s-a oprit. Ne-am continuat drumurile separat.

Oricum, mi-amintesc că a venit în acea seară până la mine şi s-a uitat atent. Parcă analizând ceva. Nu mi-a adresat nici o întrebare cum că ai fost cumva ... Ştia că probabilitatea să fiu eu era prea mică. Oficial eu nu ştiam unde locuieşte, doar că... ştiam.

Şi de la ce am pornit? Moa... iar am deviat. Şi după cum ziceam, nu am noroc în dragoste. Până mi-oi găsi eu pe al meu am să mai trag multe astfel de aventuri amoroase cu deznodământ tragic asupra inimii mele.

Închei aici. Te miri de ce mi-aş mai aduce aminte şi ce aş mai putea scrie.

Cu drag,

eu.