Ce este fericirea?

Pot spune ca ideea am furato de la o prietena... Avea mare la status : "ce este FERICIREA?" Si dupa capacitatea capului meu, am incercat sa-i raspund la intrebare. Ca fericirea nu este un sentiment,ci o stare. Ca nu vine neaparat de la dragoste, nu tine neaparat de chipul celui drag sau de vocea lui. Ci si de soare, ploaie, prima zapada. De lucruri simple. Te tot ce ne inconjoara si ne dau o stare de bine.
Dar, da, ultima data cand am crezut ca zac intr-un butoi de fericire a fost acum doua saptamani cand cea mai frumoasa zi a fost in fiecare zi... pana in vinerea cand m-am innecat in deprimare. Si era o stare de buna. Eram fericita fara sa am motiv. Toate cele de langa mine erau bune... Cand de fapt erau mucegai si putrefactie. A fost suficient un cuvant ca toata fericirea mea de atunci sa se duca... sa se duca asa cum a aparut. E ciudat de cum decurg lucrurile. Azi ai tot, maine nimic... Acum zbori in inaltul cerului si in urmatoarea secunda esti in cadere libera si ai teama in suflet ca poti muri in caderea ta... Dar de, mai sansa de a nu muri in cadere ci doar sa te ranesti rau si sa-ti continui drumul vietii... Dar nu unde trebuia ci unde ai posibilitatea. Si traim, cu iluzia fericirii.
Oda, am avut mare noroc de data asta ca nu m-am ridicat mult de la nivelul pamantului. Nici aripile nu mi s-au refacut complet, nici starea de fericire nu mi-era pura in totalitate. Asa ca, amagita de propriile-mi ganduri, am batut din aripi sa zbor iar. Dar nu m-am innaltat bine ca durerile din aripi si inima si ganduri au revenit doborandu-ma iara. Nu stiu ce este mai dureros acum. Faptul ca ranile nu mi s-au vindecat. Ca m-am lasat amagita. Ca am crezut in falsa-mi fericire. Ca am avut incredere. Nu stiu ce doare. M-am grabit iar, asa ca iar platesc.
O buna prietena, cea ce intruchipeaza normalitatea culmea, zambea la povestioara mea despre o intamplare ciudata, si-mi zice "uneori, dragostea o gasesti in locuri neasteptate". Am ras. Dar de faptul ca are dreptate. Ea imi ingrijeste ranile cu vorbe. Are o voce de aur. Gasesc in glasul ei linistea ce-mi doresc uneori. Imi da o stare de fericire numai cand o vad zambind.
Pura fericirea data de ea. De ai mei. Dar cea data de el e distrugatoare. Ma face sa-mi doresc sa incetez a mai zbura vreodata, sa intorc spatele luminii si sa ma cufund in intuneric... Dar gandul ca el va fi cel ce se insala ma face sa nu renunt la gandul de fericire al sufletului meu...
Fericirea... O stare prea iluzorie uneori si prea dura pentru suflete ranite. Balsam inselator pentru minte visatoare...

Cer instelat...

Sunt acasa la parintii mei... La casa parinteasca... Unde am crescut pana la o anumita varsta... Apoi, am devenit un fel de fluture ce zboara din floare in floare pana la aceea cu cel mai dulce polen. Pana acum, aici am gasit cel mai dulce polen.
Pana mai acum 10 minute am fost afara si ma uitam pe cer surprinsa astfel de multitudinea de stele... Ce de stele... Unele mai mari... Unele mai mici... Unele mai singuratice, altele grupate. Unele mai luminoase decat altele. Alte reprezentand Carul Mare... sau Carul Mic sau pana si Rarita este vizibila. Am reusit sa observ si Centura Orionului... Sau, mai popular Catelul (daca imi amintesc bine). Dar nu conteaza... Cert este faptul ca sunt multe... Multe! Mii. Miliarde... Nu m-as satura privindu-le.... Le-as privi pana as orbi si nu mi-ar pare rau... Am reusit sa identific doua stele ce-mi aminteste de sclipirile din ochi ale unui tip mult drag mie...
Asta primavara, pana in sesiune, cred ca in Mai mai exact, am ajuns la Muzeul Taranului Roman. Cred ca mai mult am fost atrasa de cladire initial si de felul cum arata. Eram cu o prietena de la Ase. Ne-am tot plimbat. Am vazut multe costume traditionale, pe regiuni grupate. Am regasit mirosul din casa strabunicilor mei. A fost un sentiment ciudat. Aveam impresia ca eram in casa strabunicilor si nu in mijlocul Bucurestiului.
Am gasit aici si o carte veche cu fel de fel de insemnari cu si despre stele. Se spune ca atunci cand cade o stea, a murit un om. Cand o stea apare pe cer luminoasa, s-a nascut un copil. Ca stelele sunt ochii ingerilor ce ne vegheaza. Ca stelele au fost puse pe cer de Dumnezeu pentru ca noaptea era prea neagra... Si multe altele. Un bunic mi le-a povestit cand eram mica... Le uitasem. Recitindu-le, mi le-am reamintit spuse de el... Cat de mult imi lipsesc anumite persoane ce mi-a facut copilaria vesela...
In Bucuresti, nu am observat atat de multe stele. Parca nu doreau sa se arate, pedepsind astfel prin lipsa lor, pe cei ce nu stiu sa aprecieze o astfel de frumusete. In Bucuresti in schimb, am ramas uimita de cum rasare luna. Aveam impresia ca rasare dupa blocurile de vis-à-vis... Mare... Rotunda... Luminoasa... Mereu ramaneam surprinsa de felul cum arata ea in oras.
Imi va lipsi rasaritul lunii din capitala... Nu voi mai locui aici o perioada... Imi va lipsi datul in leagan la miezul noptii... cand imi rupeam gatul dupa stele. Metroul! Poluarea! Aglomeratia! Agitatia! El! Toti cei pe care ii las in bucuresti... Dar voi reveni...
Pentru mine voi reveni...

Despre iubire...

Ce este iubirea? Nu caut in dex definitia. Caut in gandurile mele toate definitiile date iubirii de toti cunoscutii mei. Nu stiu. Ce m-a facut sa ma gandesc la acest sentiment este un film. In mai putin de 12 ore l-am vizionat de 3 ori.
Este vorba de doi tineri. Un el si o ea. Despartiti timp de 10 ani prin plecarea lui in alta tara pentru studii trimis de parinti. In tot acest timp ea a tinut o flacara aprinsa, nefiind stinsa de nimic. O flacara a iubirii. Dupa revenirea lui in satul natal a adus in prim plan pentru parintii ambilor indragostiti casatoria. Familia lui nu o accepta pe fata. Motive de clasa sociala. Iubirea dintre lor a fost pusa la incercare de multe probleme. Ea a fost casatorita cu un important om de afaceri iar el si-a trait si distrus viata intr-un bordel.
Toata povestea se termina cu drumul lui catre conacul unde era inchisa. El a murit la portile ei dupa cum i-a promis.
Nu stiu. Filmul este plin de simboluri. De cuvinte de dragoste, situatii si tot felul de intamplari. M-a facut sa ma gandesc daca noi iubim in zilele noastre cum se merita, in adevaratul sens al cuvantului.
Cat de mult iti lipseste? Ma gandeam destul de des la el in ultima perioada... Imi lipseste vocea lui. Am impregnat intr-un sal parfumul lui. Il miros de cate ori mi-e dor de el. Am gandurile mele. Putinele plimbari alaturi de el. Asa il am pe el langa mine. Doar in gand. In realitate... Nu-l am.
Poate ca e mai bine asa...
Stiu ca iubirea inseamna daruire, suferinta, sacificiu, intelegere, comunicare. Stiu din proprie experienta ce se intampla cand una din ele este intr-un procentaj mai mare... Suferinta este triumfatoare... In toate cazurile...

Langa un suflet cald...

Chiar dupa ce am postat ultimul articol, am inceput sa plang, nu de disperare ci de dorul sufletului cald. Imi lipsea. Timp de o luna, i-am simtit lipsa, vocea calda, strangerea in brate... tot imi lipsea vorbele linistitoare... cuvintele de incurajare pe care stie sa mi le spuna cand am nevoie. Ma gandeam ce face, cum ii este, cand vine, ca am nevoie de un cuvant linistitor. Si, cand ma gandeam mai putin, a aparut iar. Si starea de deprimare in care ma trezisem sambata dimineata a disparut ca prin minune.
Ma cuprinsese starea de disperare ca nu voi ajunge la timp. Si am inceput cu telefoane pentru a afla un tren catre destinatie. O cursa contra cronometru pentru a ajunge. Si intarzieri peste intarzieri. De, sunt in Romania iar sistemul de transport public este inca precar, si fiind weekend... (M-am riscat si am plecat cu ratb-ul. Ciudat. Stomacul meu a rezistat mai bine decat as fi crezut.)
Gara de Nord. Trenul catre locul de intalnire urma sa plece in 20 de min. Au fost cele mai lungi 20 de minute din viata mea. Dar, au trecut relativ acceptabil. Trenul se pune in miscare. Priveam pe geam peisajul derulandu-se sub ochi si nu realizam decat faptul ca mai am pana ajung. Cred ca sunt confundata pentru ca beneficiez de calatorii gratuite pe tren. Nu-mi cumpar bilet. Sunt cel mai clandestin pasager al trenurilor. Si trec mereu neobservata, dar mi se mai intampla sa fiu luata la intrebari si apare cate o persoana si spune "domnisoara lucreaza cu mt. nu cumpara bilet." si sunt lasata in pace fara a arata legitimatia sau autorizatia presupusa de la mt.
Pe la jumatatea distantei catre destinatie, se anunta intarziere. Deja simteam ca am ca dau pe dinafara de nervi. Si iar intarziere. E bine ca pe anumite trenuri se ofera ziare sau reviste pentru o calatorie relaxata. Citeam si reciteam. Timpul de aceasta data, a trecut greu.
Convorbirea telefonica avuta cu "sufletul cald" m-a imbarbatat, si m-a linistit suficient de mult incat am trecut cu vederea si problemele pe care le-am lasat balta in Bucuresti. Le rezolv eu :)
Ajung intr-un tarziu la destinatie. Pregatiri peste pregatiri. Agitatie. Dar o agitatie molipsitoare incat am lasat repede de'o parte geanta, bagaj, cadou si m-am prins in pregatirea festinului. Glume. Pupaturi. Imbratisari. Veselie. Aceasta este atmosfera dupa care tanjesc uneori. Pe care o caut cu disperare in momentele de slabiciune. Si uit ca exista aici.
Era deja 8 pm cand am fost anuntati ca la 150km de intrarea in tara autocarul a fost oprit de politie. Dupa mii de km acarul paun tot in Romania exista. Alta intarziere. Oricum nu conta, important era ca vine.
Iar dimineata, adica in aceasta dimineata m-am trezit in bratele sufletului cald. Caldura materma mi-a alinat toate trairile de pana atunci. Am cuprins in brate la randul meu trupul ce deja ma inbratisa deja. Nu realizam ca intr-adevar a venit, ca a ajuns, ca ma tine in brate. Credeam ca visez. Dar a inceput sa-mi vorbeasca, ii raspundeam involuntar si inconstient. A mai durat ceva pana cand am realizat faptul ca nu visez. Am deschis ochii si am vazut ce de multa vreme doream sa vad...
Era langa mine, ma pupa pe frunte, imi vorbea linistitor... Nimic mai mult nu-mi doream si nu-mi doresc nici in acest moment.
Mama este sufletul cald al oricarui dintre noi. Ea este in cele mai multe momente singura ce ma poate ajuta cu adevarat...
Oare cand i-am spus mamei mele ultima data "Te iubesc"... Cred ca de dimineata cand m-am trezit si am privit-o...
Te iubesc mama...

Deprimare...

Nu stiu de unde pana unde. De ce... Cu ce motiv... Pentru ce... Pur si simplu am picat intr-o stare de deprimare. Indispunere ii zic eu. Suparare anumiti prieteni. Nu stiu daca am postat ceva vesel. Amuzant. Placut. Cred ca am scris doar despre lucruri, idei, sentimente triste. Si totusi nu sunt asa. Dar poate ceea ce scriu ma reflecta cel mai bine... Oare?
Sa joc un atat de mare teatru incat pentru toti sunt bine dispusa? Pe cand, realitatea e mult mai dura? Adica, eu sunt... Cine? Am inteles ingrijorarea unei colege, unei prietene, cu privire la starea mea... Ma stie radianta de bucurie, veselie, fericire. Acum, o ingrijora starea mea. Dar parca m-am saturat sa eman atat de multa bucurie cand de fapt, nu pot zambi. Vreau sa plang. Sa ma descarc. Sau cel putin sa fiu lasata in pace sa ma linistesc.
Inteleg grija. O apreciez. Dar cer mult sa fiu lasata in pace pentru a ma linisti..? M-am cam saturat sa tot fiu intrebata ce faci? Esti bine? Da! Nu sunt bine. Am nevoie de un ajutor, dar nu cred ca TU ma poti ajuta intr-adevar!
Da. Mint in ultima vreme cu privire la multe. Mint ca sunt bine. Mint ca nu am nimic. Mint ca nu ma intereseaza. Mint ca ajut fara scop. Mint ca nu iubesc. Mint insa sufletul meu muribund ca merita inca. Si doar pentru a nu mi se mai pune multe intrebari. Mint ca sa pot evita alte intrebari! Le spun ce vor sa auda. Si este bine.
Cati dintre noi nu facem asta? Cati zi de zi nu mintim pentru a scapa de teancul de intrebari?
Si cand te decizi sa spui adevarul si-l spui, cica minti :) ce dragut.
Si starea de deprimare, mai mult de nervositate, este amplificata si de anotimp... Iar la ora aceasta ploua. Aud stropii de ploaie lovindu-se de geam. E ca si cum natura se descarca pentru mine...
Of, de-as putea disparea pentru o clipa...

In umbra...

Nu in umbra cuiva! Exista si asemenea specimene care au tendinta de a face asta, o fac, reusesc dar lumina in care sunt pusa nu este rea. De obicei efectul de umbra de aici nu pica asupra mea, ci asupra celeilalte persoane. Sa zicem... ca jonglez cu luminile.
In umbra... Ma refer ca stau in partea intunecata a situatiei, observ, analizez, cercetez, concluzitionez. De la o vreme, nu mai dau din coate sa ies din multimea in care am intrat. Nu. Ma las purtata de ei catre unde o fi. De ce sa ma agit? Ce as castica? M-as enerva, mi-ar face rau la sanatate, as pica iar in starile de slabiciune fizica in care nu sunt capabila sa salt un pahar cu apa. Nu. Stau cuminte si merg dupa toti asteptand momentul propice de a iesi.
Acum sunt intr-o umbra si-mi place sa-i urmaresc pe ceilalti de cum se agita. Cum sunt ca intr-un furnicar. Ii vad cum cedeaza. Cum zac. Am observat ca din toti cei care roiesc in jurul meu, doar doua persoane s-au oprit si au privit in directia mea. Dar senzatia ca e cineva acolo le-a ramas desi nu vad pe nimeni.
Poate ca nu am curaj sa fac un pas lateral, in fata sau in spate pentru a fi vazuta. Sa fiu pusa in lumina sau nu. De ce as face asta? Ce as rezolva? Mi-e bine unde sunt. In caderea mea m-am ranit rau. Neincrederea si indoiala mi-au spulberat multe. Nu am incredere ca daca as iesi din umbra ar fi mai bine. Am nevoie de cineva care intr-adevar este capabil sa-mi vindece ranile. Sa ma ajute sa infrunt totul.
Dar,nu sunt nici in intuneric! Daca as fi acolo, nu as astepta ca cineva sa ma ajute. Nu. As merge la pas cu alte persoane aflate in intuneric si as ramane acolo. Profitand de toti si de toate, mi-as plange intr-un fel de mila ca sunt neinteleasa. Dar cum sa fi inteles cand cei din jurul tau sunt surzi, orbi, si muti. Strigi... Nimeni nu te aude. Te pui in fata lor... Nu te vad. Te aud si te vad, nu-ti pot vorbi. Sunt prinsi in activitatea cotidiana uitat de cei si ce-i in jurul lor. Dificil asa...
Sunt cu spatele la intuneric. Nu ma caracterizeaza. Dar lumina? In lumina? Hmm... Aici e ciudat iara... Nu sunt multi cei care sunt aici. Ei sunt orbi... Sunt legati la ochi. Daca indraznesc sa salte legatura de la ochi sunt alungati caci au incalcat regulile. Regulile jocului. Cine face jocul? Asta nu stiu. Stiu ca te prinzi intr-un joc. Atat.
Partea frumoasa a intregii situatii? Nu poti deveni iar ce ai fost! Nu or sa-ti creasca aripi sa zbori unde ai fost. Dar poti face ceva cu privire la ce va fi... Adica sa nu pici in extrema neagra...
Si intre rai si iad e pamantul. Cu noapte. Cu zi. Cu apus. Cu rasarit. Cu buni. Cu haini. Aici traim. Ca vrem sau nu...

Dor de libertate...

Mi-am incatusat sufletul fara sa vreau. L-am lasat sa fie prins fara sa ma gandesc ca as putea suferi. Dar cand am realizat ce am facut a fost prea tarziu pentru ca deja sufletul meu era pus la zid. Nu. Nu imi pare rau ca s-a intamplat asta. De ce m-as lasa cuprinsa de regret? Pana la urma, nu am de unde sa stiu ce va fi... Nu e pentru prima data cand mi se intampla asta. A fost mai rau de atat.
Simteam ca fiecare infidelitate a lui e ca un glont ce-mi patrunde in corp, iese si lasa o gaura. Aveam impresia ca sunt o tinta a unei arme automate. Si da. M-am ridicat. Si am continuat sa traiesc cu acele gauri care s-au vindecat ulterior. Fara semne. Din cauza "alifiei" magice. Tot de la el venita. S-a casatorit :) si stiu ca nu ii este bine. Acum arma automata este pe el... Si va fi multa vreme... Nu-l pot ajuta din pacate. Merita. Ai semanat vant, culegi furtuna.
Cat despre aceasta noua incatusare nu pot spune multe. Imi scapa detalii. Nu cunosc multe amanunte. Cum. Cand. De ce. Stiu doar ca incatusarea m-a pus ingenunchi si-mi strange mainile din ce in ce mai tare facandu-mi rani. Singurele rani sunt cele din jurul mainilor... Poate si din cauza faptului ca mainile sunt singurele care-l ating cand e in preajma...
Nu stiu cat va mai dura. O eliberare poate fi posibila in orice clipa. Poate chiar acum. Poate maine. Sau nu. Poate la anu. Poate nu va fi deloc disparand odata cu rapitorul.
Daca voi fi eliberata de el, da. Voi putea iubi linistita. Dar daca evadez, nimic nu ma va putea intoarce catre el. Nimic.
Dar simt sfoara in jurul mainilor din ce in ce mai stransa. Nu voi putea evada si nici eliberata nu voi fi. Nu stiu. Si nimeni nu ma poate ajuta cu ceva. Cu absolut nimic nu pot fi ajutata.
Ceea ce stiu e ca pentru moment, acum, mi-e dor de el. Atat de dor incat nu stiu cum sa-mi potolesc aceasta sete de el. Am innebunit. Ii vanez fiecare gest. Cuvant.
Si repet, mi-e iara teama ca daca ma plictisesc de el e ca si cand m-as intoarce, l-as infrunta si m-as elibera...
Dar se pare ca este si o incatusare voita...

Timp...

Nu stiu cum as putea defini acest cuvant... Ce este timpul? Ma uit intr-un dictional explicativ si gasesc "scurgere succesiva de momente, durata, perioada masurata in ore, zile,ani...etc, interval..." definitia clasica. Am avut o perioada acum ceva multa vreme, cand, dupa o despartire de o persoana ce o iubeam, simteam ca pana si timpul trecand face zgomot. Uram totul in calea mea. Parea totul sumbru.
Acum... cand zic vreau sa aud timpul trecand o spun doar cu gandul ca-mi doresc liniste. Da. Liniste. Calmitate... Fara multe alte lucruri sau persoane in juru-mi... Simt cum trece timpul si este neiertator... Mie mi-a mai adaugat un an in viata, mamei mele un rid, tatalui un an de trait, fratelui meu maturitate la o varsta frageda. Cat despre cei din jurul meu... nu stiu... Fiecare e influentat in felul lui de trecerea timpului.
Mi-amintesc cu bucurie de copilarie, de adolescenta, pana si de momentele recent incheiate. Parca au fost ieri...
Cat de repede poate trece hainul timp cand sunt in compania celor dragi. Cand sunt cu parintii, cu anumiti prieteni, cu anumite grupuri de amici. Precizez anumite pentru ca exista companii de care nu stiu cum sa fug mai repede.
Astazi de exemplu, am revazut un prieten mult drag mie. Trecuse ceva vreme de la o ultima intalnire. Doream sa profit de fiecare clipa alaturi de el. Si nu stiu cum a trecut atat de repede totul... Minutele treceau mult prea repede facand astfel sa para ca totul s-a petrecut in 30minute nu 3 ore. Bucurestiul era mult prea liber la ora aceea si traficul prea fluit pentru a fi prinsi in trafic... Si tragand linie... Ce am vorbit pana la urma? Atatea de spus, putin timp de petrecut impreuna pentru a vorbi. Imi place cel putin sa-l aud vorbind, discutand, facandu-ma sa inteleg anumite lucruri, explicandu-mi de ce, ce si cum. Uita un lucru mereu. Avem in totalitate aceleasi ganduri, judecam la fel dar se lasa mereu prins in capcana ca eu nu inteleg si de, tre sa inteleg nu? Daca nu as face asta, nu as asculta vocea lui mai deloc... Am devenit dependenta de vocea lui inca de la primul "alo, sunt..." si am stiut ca aceasta voce,indiferent de situatie poate sa ma calmeze. Nu stiu ce poate spune el de vocea mea... Urasc cand sunt cu el ca nu am timp sa-i spun tot ce am de spus... Si mai revin cu un telefon ulterior in care adaug...
Tocmai din acest motiv evit sa ma mai intalnesc cu el... Ca nu exista timp suficient in care sa-i spun tot ce am de spus...
Urasc pana si "shh... timpul trece dar ce trebuie sa ramana,ramane, ca vrem sau nu." Si da. Ramane cum nu se poate mai bine. Cu insemnari aici, in minte, in inima, sentimente, trairi... Si aud timpul trecand pentru ca stiu ca-mi intensifica anumite sentimente facandu-le prezente...

Transformari...

Bucurestiul in sine trece prin transformari... Si odata cu el, ne transformam si noi... Admiram azi cand veneam de la facultate, casele din perioadele apuse de ceva timp... Pana si ele au fost renovate... Frumos. Dragut. Placut. Placut ca inca isi mai pastreaza din farmecul secolului trecut. Eu eram intr-un troleibuz nou ce-i adevarat parca reamintindu-mi ca inca sunt in prezent,nu in trecut. Stateam cu capul rezemat de geam,cu muzica ce-mi rasuna in cap de la radio si admiram farmecul acestor case... M-am gandit fara sa vreau la Enigma Otiliei. De descrierea lui G.Calinescu din primul capitol... Cat de mult s-a schimbat de atunci si pana acum acest oras... Si farmecul inca nu-i este astupat de nimic...
Noi suntem catusi de putin de transformarile prin care trece acest oras. Pentru moment,si natura joaca un rol important in aceasta piesa. Toamna deja si-a intrat in rol,dar nu atat de mult inca... Soarele inca mai incalzeste inimi inghetate de ura, tradare, neincredere...
Din pacate,nu pot circula mult cu un mijloc de transport in comun. Nu ca sunt pretentioasa. Chiar imi place. Dar din motive strict legate de "raul de masina" nu abuzez. Si asa am coborat impleticindu-ma din troleibuz... Dar, am coborat la oaza mea... la refugiul sau sanctuarul meu... Parcul... Deja din minte mi se stersese convorbirea telefonica ce ma indispusese, disparuse pana si raul ce-mi curgea prin vene... Admiram lacul plin de rate salbatice. M-am oprit de am fotografiat. Nu m-am putut abtine. Erau minunate. Erau hranite de 2 familii tinere ce iesisera cu copii in parc la joca... M-am sustras din peisaj pentru ca stiam ca nu ma incadrez... Pe alea plina de oameni in perioada apusului soarelui,am reusit sa mai fotografiez alt grup de rate, pomi galbeni sau ruginii, lacul in sine...
Observam tineri casatoriti... Copii mici... Pe chipul ambilor parinti fericire. O fericire demna de invidiat... Se au unul pe altul iar amandoi au ceva de nepretuit pentru ei...
Ii invidiez ce-i adevarat doar pentru simplu fapt ca nu sunt singuri... La acea ora parcul era plin de cupluri,grupuri,familii... Doar eu singura,cu mapa plina de cursuri de statistica plimbandu-ma pe aleile parcului cu picioarele prin frunzele cazute. Pentru un moment, imi venea sa plang pentru ca sunt singura... Dar nu era timpul sau momentul pentru asa ceva. Ceea ce de fapt trebuia sa-mi fie salvare m-a zdruncinat intr-un mod meditativ. Facandu-ma sa reflectez la situatia mea in sine.
Ma intretineam cu o prietena de vorba... Nu banuia starea ce ma cuprinsese. O stare de melancolie asociata cu dezamagire, cu singuratate, cu disperare, cu rau fizic... Acum, va afla dupa acest post. Stiu ca ma va critica putin...mai mult...dar...merit.
Drumul catre blocul in care pentru moment locuiesc, mi-a bucurat privirea cu alte multe peisaje... Parca distragandu-mi astfel atentia de la cei din jurul meu. Am surprins soarele mare si la asfiintit intr-o fotografie... Alti pomi galberi, rugini, altii verzi inca. Lacul dintr-un alt unghi. Relexia soarelui in apa la apus... Gandurile si starea complexa erau deja istorie... Doar o durere absurda si un dor nebun mi-a ramas in suflet inca...

Decizie...

Vreau să te simt... Să simt sub palmă pielea ta caldă... Bataile inimii tale... Respiraţia fierbinte... Să te simt adormit şi bine păzit în noapte... Să ştiu că eşti bine... Să te ştiu implinit şi fericit. Să pot spune că tot ce mi-am dorit cândva a fost să te simt aproape în nopţile negre şi grele. Să-ţi pot spune că aroma buzelor tale a reuşit să mă îmbete încă de la prima sarutare... Să-ţi pot spune că ochii tai mari şi căprui privindu-mă galeş mă ruşinează... Să-ţi pot spune că lângă trupul tău m-am odihnit dormind doar 10 minute şi că acel somn a fost mai odihnitor decât ore întregi. Să-ţi pot spune că în adăpostul braţelor tale m-am simţit apărată şi protejată. Că alături de tine sunt persoana care vreau sa fiu. Că doar tu îmi dai această siguranţă. Să-ţi pot spune că într-adevăr nu te iubesc. Că nu cunosc sentimentul. Că doar am nevoie de tine... Că tu eşti singurul ce poate face ca inima şi mintea mea să fie în armonie...

Să-ţi spun că după tot acest timp de aşteptări nimic nu poate face a mă răzgândi. Dacă a iubi înseamnă şi a-l lăsa pe celălalt liber... Da. Atunci, te iubesc. Fii tu cel mai fericit căci eu voi fi fericită ştiindu-te pe tine fericit. Că eu nu contez atâta timp cât în calea ta sunt şi voi fi doar o entitate firavă de ceaţă. Şi vei putea fi cine ţi-ai propus a fi.

Că nimic din tot ce mi-am dorit nu te poate face a mă iubi. Că părăsindu-mă şi lăsându-mă în munţii îngheţati, singura căldură a fost speranţa că tu te vei întoarce. Dar nu te vei întoarce. Pentru că deja ai uitat drumul spre mine. Cum eu la rândul meu am uitat că iubirea înseamnă sacrificiu şi am cerut ce tu nu poţi oferi.

Acesta este postul pentru el. Cel ce îl doresc a da uitării. Începând de azi...

Cu lacrimi în suflet,

Eu, cea care te-a iubit...

Wings...

As vrea aripi... Sa ma inalt la cer si sa raman acolo. Dar sa nu patesc ce a patit Icar. Nu. Sa raman undeva in Univers plutind in neamnt...
As vrea aripi... Sa ma acopere de ploaie. Sa ma apere de loviturile din jurul meu. Sa ma tina in siguranta...
As vrea aripi... Sa ma ridice deasupra tuturor sa nu-i mai aud...
As vrea aripi... Sa pot ajunge la tine cand doresc... Chiar daca e pentru a te vedea... Si nu-mi va place ce as vedea...
Dar tot ce-mi doresc nu voi avea. E in natura omului sa nu detina ce-si doreste. Sau daca obtine ceea ce-si doreste se va plictisi curand. Abandonand astfel ceea ce are doar pentru ca si-a atins scopul.

Asta mi se intampla adesea.Stiu ca dupa ce obtin ce vreau, parasesc acel dobandit orietandu-ma catre altceva.

Stiu ca nu e bine, dar am capriciile mele. Confund adesea iubirea cu aceste capricii. Ma gandesc daca as obtine acum ipotetica dragoste a lui, in cat timp l-as abandona... Cat de nebunesc suna l-as abandona. Ma joc cu propriile mele ganduri mintindu-ma ca nu as renunta la el daca ar fi al meu... Sunt perfect constiienta ca l-as lasa balta cat ai clipi. Pentru ca tocmai ca imi apartine nu mai reprezinta un centru de interes.

Este frumoasa lupta pe care o duc pentru al obtine. Nu stiu de ce vorbesc de el ca despre un obiect... Poate ca asta este...

Nu! Nu are cum :) daca ar fi un obiect, nu as mai trece prin focurile iadului atat de mult. Sau nu le-as mai da atentie... Dar sunt perfect constiienta ca ma arunc singura in suferinta...

Deci... Nu este chiar atat de mult un capriciu al meu... Devine mai mult.. Si asta nu stiu... Dace e bine sau nu...

Pictor nebun...

Cand eram mica, mi-a placut sa desenez. Chiar foarte mult. Dar soarta a facut astfel incat sa nu fiu lasata a urma cursurile unui liceu de profil... Cu timpul mi-am pierdut indemanarea. Nici o floare din creion nu mai pot realiza...
Despre altceva vreau sa vorbesc... Ciudat, dar am impresia ca anumite persoane, situatii, momente din viata mea, sunt tablouri.
Am un prieten mai mic cu mult decat mine. Comunicam. Relatia este ciudata. Pe el il vad intr-un tablou ce reprezinta prospetime, finete, delicatete.
Pe fostul meu prieten... Uf. Greu. Ruini. O ruina. Totusi, la cat de atrasa sunt in general de peisajele cu ruini,acest peisaj il evit. Am avut posibilitatea de a avea in fata,o copie fidela a tabloului din mintea mea. Dezarmant. Dar placut! Exista.
O nebunie de culori intr-un tablou abstract cu dungi, forme asimetrice, culori minunat imbinate imi sugereaza cele doua bune prietene ale mele. Una are blog. http://dark-kitty-khalis.blogspot.com ... Cealalta traieste normal. Ea este intruchiparea cuvantului normal.
Prietenul meu cel mai bun... Un tablou gigant. Cu multe peisaje bine imbinate, culori perfect alese si combinate placut astfel incat exprima multitudinea de sentimente si trairi.
Sunt si tablouri vechi. Decolorate nu de timp. Dar care isi pierd farmecul culorilor doar in momentul in care acea persoana capata pentru mine neimportanta.
Mai exista un tablou.
Un sevalet. Panza alba. Neatinsa de culoare. Privesc acest tablou inca neinceput. Vad in el o multitudine de culori. De la cele mai calde la cele mai reci. Nu stiu cum sa-l incep. Cu ce culoare... Culoarea prima asezata are importanta. La fel ca si ultima. Nu pot incepe. Parca ma vad : "un batran cu barba alba, cu o paleta de culori in mana stanga,iar pensulele in dreapta iar mana dusa la cap ganditor. Sta pe un fotoliu. Hainele ii sunt gri pantalonii,iar in sus, o camasa murdara de culori si vopsea. In fata are un sevalet cu o panza alba... Il priveste. Asteapta. Asteapta idea. Muza... Ea exista undeva in cap, bine definita, dar mana maiestra nu poate trasa ce mintea doreste... Si asteapta. Soarele apune. Luna rasare... Noaptea trece si astfel vine o noua zi iar panza este inca alba. Si este alba de aproape... un an."
Acest ultim tablou nenceput reprezinta o persoana destul de importanta pentru mine... Nu dispun de suficienta muza pentru a-l termina...
Stiu ca va fi gata candva...
Voi scrie despre asta...
Si astfel sunt un pictor nebun al vietii mele...
Mortalizand sub pensula toate momentele dand nastere la capodoperi sau esecuri...

plimbari...

aseara am fost cu un amic prin parc... atmosfera era placuta... caldut... vantul adia si aducea cu el aroma toamnei, a frunzelor cazute, a frunzelor calcate in picioare... o aroma de moarte a naturii... sau a intrarii ei in hibernare...
mi-a placut... de multa vreme doream sa ies din atmosfera de birou in care stau o zi intrega, de atmosfera de acasa... mi-a priit :) pentru prima data dupa multa vreme zambeam... si nu stiam de ce. oricum motivul nici eu nu-l stiu si nici nu-l caut.
plimbarea asta imi aminteste de unele mai vechi. avute cu cel mai bun prieten... zic avute pentru ca el este plecat in alta tara de ceva vreme... nu stiu sigur...2...3ani... alaturi de el imi petreceam o mare parte din timp vorbind, glumind, povestind amintiri din copilarie... :) cate nu vorbeam...
imi amintesc de o discutie mai ciudata.... legata de efectul de bumerang... ca orice am face, bine sau rau, se intoarce mereu impotriva noastra... cu bine..sau cu rau...
mi-a luat mult timp sa inteleg ce a vrut el sa spuna atunci... nu aveam cum sa inteleg... nu stiam multe... acum inteleg... mi-e tot mai clar ce dorea el sa-mi spuna...
nu stiu daca se poate explica dorul de el in cuvinte... imi lipseste pur si simplu... ma linisteste un gand.... traieste... oricat de departe ar fi.... exista posibilitatea de al vizita...
dar atunci nu ne vom plimba prin satul nostru in care ne-am cunoscut...
vreau sa-l iau de brat, sa ne asezam pe nisip si sa privim mediterana cum arunca catre noi valuri incercand sa ne scalde in apele ei... vorbind despre toate...
promit ca am sa vin si o sa ne intalnim pe costa brava in spania... in barcelona... stii ca-mi place foarte mult orasul...
macar atat nu-mi poti refuza...
mi-e dor de tine si de plimbarile alaturi de tine...
de discutiile noastre interminabile...