a venit toama...

am toane cand vine anotimpul acesta...

am toane si primavara..

iarna la fel....

vara? de ce sa nu am si vara....!?

am toane constant.

poza luata din gugal

acum vreo doua saptamani nu mai stiu de unde veneam sau ce asculta... dar cineva imita o piesa mai flok sau chiar asta facea... eu o tineam pe a mea intr-una " de ce nu canta >a venit toamna < de nichita stanescu?" dar chiar asa...

de ce nu se mai asculta asemenea melodii?

am fost vnerea trecuta la un bal al bobocilor la unul din liceele din judet de aici... nu comentez prea multe despre eveniment... dar ascultam in drum spre locatie magic fm.... "soferul" imi zicea ca acest radio este un radio care te incarca pozitiv... dar... in toanele mele stiam ca te poate doborai de nu te vezi... muzica atinge sufletul si in functie de stare te inalta sau te coboara...

de... fiecare cu perceptia lui... a mea perceptie mai alterata...

si uite ca incerc sa gasesc nicu alifantis - a venit toamna.... dar nu gasesc ce vreu eu....

si nu imi place toamna ce se astene peste oras... e mizerie... tristete... singuratate... infrigurare in suflete... incerci sa fi optimist dar vampirul emotional te sleieste de tot ce ai mai bun...

nu imi place...

vreau sa vad toamna!

sa o miros!

sa o simt!

sa o ating!

dar mai ai cum cand toti cretinii ajung primari si in loc de parcuri fac bloace.... dar fi-r-ar sa fie! aveti atata camp langa voi chiar trebuie sa ucideti un parc? sa te sufoace poluarea tampitule!

dar.... unde sa mai simti sau sa vezi toamna cand totul creste in jurul tau in tonuri de gri si reci....

uite asa dispare totul si apare frustrarea....

cu drag,

moi

Frig Doamne, frig!

Şi vremea de afară nu mă ajută deloc. E atât de frig.. Ştiu că-s eu o fire friguroasă dar parcă nici în halul ăsta.. Oricât de cald ar fi în case, că de, este acceptabil de cald în case, mie mi-e tot frig. Frig!

Ce mi s-a părut suspect a fost faptul că toamna asta a fost prea scurtă. Nu m-am trezit contemplând parcurile şi împrejurimile ca anii trecuţi. Şi parcă şi copacii nu au ţinut straiele galbene sau ruginii prea mult dezbrăcându-se prea repede.. Sau mi s-a părut mie.. Dar nu cred că am fost atât de ocupată încât să nu văd toamna instalată în drepturi cum trebuie.. Parcă prea a fugit prea repede..

Dar frigul de afară face bună echipă cu acel frig ce mă cuprinde când mă despart de el şi vin acasă.. Ne întâlnim de cele mai multe ori în weekend.. că atunci îmi mai permit şi eu să mă rup de casă şi să fiu cu el.. Când mă apucă dorul de el, mai fug câte o zi la el şi în cursul săptămânii dar.. mai rar asta.. Deşi nu-s mulţi kilometrii între noi, sunt zile, ca aceasta, când el părăseşte judeţul plecând în Suceava.. şi chiar dacă ştiu că se întoarce în 24 de ore, faptul că e atât de departe mă îngheaţă.. de parcă nu s-ar mai întoarce.. Aflasem de duminică de plecare, a văzut şi el că m-am schimbat la faţă... dar amuzat de mutra mea mă liniştea râzând că lipseşte decât 24 de ore şi că oricum în aceste ore nu ne întâlneam...

Dar el nu ştie cât de mult urăsc kilometrii dintre noi.. simt această depărtare ca pe o tentativă de îngheţ.. Şi cât de mult urăsc să vorbesc cu el la telefon şi să nu-l aud trebuind astfel să intuiesc şi să fiu de trei ori mai atentă la ce zice.. Urăsc pur şi simplu să-l ştiu departe..

Dar azi e miercuri deja, seara chiar şi ajunge şi el acasă într-o oră.. Iar mâine e joi şi iar nu mă văd din treburi dar vine vineri.. Vineri când voi simţi iar căldura braţelor, săruturilor, corpului lui..

Cu drag,

eu.

Plimbări

Dacă în urmă cu un an plimbările mele lungi erau prin Bucureşti prin zone necunoscute, cu peisaje ce erau sub influenţa toamnei.. Ei bine, acum tot plimbări, tot lungi dar pe drumul de la mamaia acasă..

Deja la 6.30 noaptea îşi intrase în drepturi.. E un sentiment ciudat să mergi pe străzi şi să vezi cum casele se luminează.. Ce mi s-a părut suspect este faptul că primarul se lăuda că toată comuna beneficiază de iluminat public.. Eh, doar se lăuda şi el. Motivele nu-i cunosc şi oricum nu cred că ar mai soluţiona problema acum când stă bine în fotoliul lui..

Pe străzi neluminate, eu şi silueta mea fantomatică străbăteam noaptea spre casă.. Şi mă gândeam la Bucureşti. La aleile parcului din apropierea blocului. La troleul ce-l luam de la faculta până la parc.. La mulţimea de oameni ce nu se pregăteau a-şi încheie activitatea. La cum mă jucam prin frunzele căzute sau la cum mai scuturam o ramură galbenă să mă transforme şi pe mine-n galben.. Sau cum îmi puneam câte-o frunză de arţar agăţată de cercei....

Şi mi-aminteam şi de nervii ce mi dădea oraşul uneori. Şi de bucuria ce mă cuprindea când nu-i străbăteam străzile singură.. Şi de sentimentul de nevăzut în mulţime..

Şi acum? Acum? Acum vreau ca măcar să mă pot plimba prin acel parc măcar odată. Dar nu cu cel de acum ci cu cel de atunci.. Doar de dragul vremurilor trecute şi pentru că suntem prieteni încă.. Doar că acum, acum am să mă mulţumesc dacă mâine reuşesc să-l scot pe cel de acum la o tură de parc în Călăraşi.

Cu drag,

eu.

Încă nu....

Nu nu nu! Încă nu. Încă nu vreau să admit că-şi intră-n drepturi doamna.. Încă nu-i deschid uşa sufletului meu şi încă nu vreau să iau o haină-n plus.. Nu..

În curte nu-i nimic trecut.. Roşiile încă rodesc, vinete culeg constant, morcovii încă nu s-au împuţinat, castraveţii încă se mai căţără pe gard, gutuiul nu e galben încă.. Dar via s-a colorat cu ciorchini sănătoşi.. Parcă sunt rupţi din picturile copiilor din clasele mici.. par pictaţi cu degetul.. Şi cămara a început să prindă culoare prin borcanele apetisante..

Florile.. Trandafirii sunt falnici şi domnesc.. Cârciumăresele sunt vesele.. Garofiţele încă încântă prin culoare şi parfum.. Covoarele de flori de piatră sunt acompaniate de zumzetul albinelor ce zburdă vesele în fiecare dimineaţă.. Iar agastache încă se răsfaţă în razele soarelui puternic.

Nu Doamnă.. Încă nu.. Nu te las să vii de acum şi să mă întristezi. Nu am să te las să mi te infiltrezi în gânduri şi-n simţiri.. Nu.. Încă nu..

Promit să maturi dimineaţă de dimineaţă frunzele vişinilor şi cireşilor.. Promit că trec cu vederea ştiuleţii aurii din porumbar.. Promit că are să-mi fie la fel de cald ca până acum.... Doar.. Doar întârzie puţin venirea ta.. Mai lasă-mă să mă bucur de nonconfrimitatea verii..

Dar dacă te las să intri promiţi că-mi vei ţine companie când voi plânge de dor?

Cu drag,

eu.

Tablouri...

Mintea-mi joacă feste. Nu mă lasă să uit. Din contră. Îmi reaminteşte în zilele de slăbiciune tot ce doream să uit şi motivele pentru care nu ar trebui să o fac... Îmi aminteşte de...

Primăvara de acum 8 ani când într-o zi de primăvară aflându-mă la munte, am descoperit covorul de viorele. Minunatele flori nici în formă de inimă în tonuri diferite de mov. Îmi aminteşte de imensa bucurie ce am simţit-o la prima vedere a descoperiri. Ştiu că mă descălţasem şi cu teamă am început să calc prin puţinele locuri unde flori nu era. Am fost cuprinsă de parfumul lor şi am simţit că zbor. închisesem ochii şi simţeam cum de la pământ mă salt. Când i-am redeschis contemplam peisajul. Pomii din juru-mi erau îmbobociţi cu mugurii pe punctul de a exploda în aerul cald al primăverii. Apa ce curgea în spatele meu iar întregul peisaj era de vis.... Munţii de dincolo de apă încă mai purtau ca o coroană crestele albite... Sufletul meu atunci nu purta povara iubirii ca acum. Nu ştia şi nici nu intuia că va avea atât de mult de suferit. Acum, dacă aş fi acolo, m-aş înneca în propriile-mi lacrimi amare....

Toamna de acum 5 ani când într-o seară pe-nserat am coborât din apartamentul în care locuiam în timpul liceului pentru o plimbare. Toată ziua bătuse vântul. Parcul era acoperit în întregime de frunzele moarte şi galbene ale copacilor. Mă plimbasem ore înşir şi uitasem ce înseamnă timp.... secunde.... ore.... Eram eu şi frunzele. În aer era o adiere rece a vântului. Îmi răcea şi mai mult lacrimile pe obraz. Mă apropiasem de faleză şi admiram luna cum se oglindeşte în apa râului. Când am privit cerul am crezut că o mână măiastră adunase toate stelele din galaxie şi în acea noapte mi le-a arătat doar mie.... Atunci am realizat că există cineva ce nu mă va lăsa să fiu singură deloc.. Şi va apărea mereu când o să am nevoie. Şi aşa a fost. Încă se mai ţine de promisiune....

Vara de acum 3 ani când alături de prietena mea cea mai bună am stat şi am vânat răsăritul soarelui. Eram mute de fericire. Nimic nu ne mai putea face a vorbi. Eram eu şi ea, sub o pătură, murind de frig şi contemplând răsăritul. Cât de imposibil de descris în cuvinte. Valurile mării întregea panorama prin izbiturile de mal.... Am ştiut că oricât de greu va fi, mereu va fi un nou început în toate, la fel cum soarele răsare în fiecare zi bucurându-ne cu lumina lui... Tot ce trebuia făcut era amintesc de câte ori a răsărit soarele vestind o nouă zi....

Iarna trecută în care eram amândoi afară în zăpadă şi ne sărutam ca nebunii, ca şi când era ultima dată şi nu întâia oară. Începuse să ningă ţi-aminteşti? M-ai strâns în braţe mai tare şi ai început să mă învârteşti. Nu ne era frig. Eram împreună, iar împreună realizasem că putem trece peste orice îngheţ ce ameninţa a ne cuprinde.. Noi râdeam că fiecare fulg aşezat în părul meu încreţea şuviţele îndreptate. Cum în acea noapte am aflat ce înseamnă să fii iubită fără condiţii şi urmări tragice pe viitorul apropriat.

Uneori cred că însăşi mintea mea nu vrea să renunţe cel puţin la aceste amintiri deşi eu vreau să le uit....

Dar de ce să le uit? Ele fac parte din mine.... Mă definesc în totalitate. Ele sunt eu..

Eu vreau să uit de... Eu...

Cu drag,

eu.

Moi...

Ajunsesem obosită. Nu ştiu pe unde am umblat. Pe unde am fost. Dacă am mâncat. Dacă îmi băusem cafeaua în dimineaţa ceea. Nu mi-aminteam. Mă dezbrăcasem şi mă pusesem în pat spre a adormi. Somnul veni repede. Ca niciodată.

Retrăiam ziua în curs. Eram în faţa facultăţii. Undeva pe partea cealaltă. O priveam. Ştiam că picioarele nu mă dusese acolo fără un motiv. Arunc ţigara terminată. O sting cu cizma, privesc încă odată şi plec. Altădată mă întoarc. Acum nu are rost. Şi am plecat pe străzile ce nu le ştiam. Priveam pierdută arhitectura. Nu-mi imaginam să găsesc în acele locuri aşa ceva. Case din epoci de mult uitate. Soarele le încălzea. Era frumos pentru o plimbare singuratică.

Eram condusă de o forţă mult superioară mie şi nu puteam să mă împotrivesc. Îmi plăcea. Mă oprisem pe podul ce taie oraşul în două. Aglomeraţie. Maşini. Oameni. Toţi prinşi în graba lor cotidiană. Nimeni nici o atenţie. Nici nu-mi doream. Soarele se juca pe apa râului. Zâmbeam. El mă gâdila şi pe mine şi zâmbeam. Aruncasem pe râu acea hârtie. Nu avea importanţă. Eram bine.

Mai aveam drumuri de făcut. O vizită la un loc de recuperare. Vizitam o rană. Ce până acum mă binedispunea acum era o rană şi suferea. Avea nevoie de cineva. Eu eram acolo pentru el cum el fusese pentru mine. Mai aveam puţin până la el. Priveam către cer şi observam cum se întunecă. Iar va ploua. Când am ajuns la cel rănit eram prinsă şi atinsă de ploaie mai mult decât îşi doreşte cineva într-o primăvară devreme venită. Nu conta. Eram la el. Zâmbea la mine. Ştiu că eram amuzantă. Mă miram, fără să-i las această impresie, că nu sângerează. Era plin de bandaj din cap până în picioare. Îi se vedea ochii stinşi dar era în viaţă. Nu ne-am spus nimic. Era de prisos. Ne ştiam prea bine. Eu eram mai bine decât el. Acum el are nevoie de aloe şi smirnă pentru refacere. Începusem să ne amintim de plimbările din parc şi de felul cum noi doi visam la a ne întâlni acele suflete pereche, de cum vom ieşi în oraş cu partenerii, de cum ne vom petrece vacanţele sau weekend-urile împreună. Era vise din toamnă. Acum avem răni din primăvară. Zâmbeam.

Dar în vizită a venit şi el, cel fără de cicatrici pe corp. Cel care nu ştia ce înseamnă rană. Zâmbea amuzat de figura stinsă a celui suferind. Văzându-mă a încetat să zâmbească înţelegând că nu-şi are rostul printre noi. Cel rănit mă privea cum încet începusem să mă sting, vedea cum rănile proaspăt cicatrizate se deschidea şi începeam a înroşii iar hainele. El vedea. Cel fără de rană nu vedea nimic din toate astea. Superficial spunea că tristeţea se datorează cu siguranţă vremii ploioase ce ne-a cuprins.

Am hotărât să plec. Aveam nevoie de alte bandaje. Încă puţin şi eram şi eu bine. M-am despărţit de cel rănit promiţându-i că am să revin fără urmă de sânge. L-am sărutat părinteşte pe frunte şi m-am depărtat. Cel fără de rană privea stupefiat cum singurul lucru adresat lui era un glaciar pa.

Ieşisem afară. Vântul sufla rece. Frigul părea să mă cuprindă. Strâng haina mai bine pe lângă mine şi-mi continui drumul. Amintirea chipului lui mă îndemna să privesc înapoi. Nu priveam. Ştiam că este în urma mea ca şi amintirile ce vreau să le închid din capul şi sufletul meu. Nu am întors capul în spatele meu decât când i-am văzut reflexia în geam şi am văzut un trup plin de răni. Erau răni făcute de însuşi mâinile lui. Cu părere de rău îl privesc şi-i întind un flacon de uitare. Îi dau şi bandajele amintire şi-i zic zâmbind ne vom mai vedea.

Ajunsă acasă, mă bag obosită în pat şi încerc să adorm. Somnul veni destul de repede.. Ca niciodată. Dormeam în sfârşit zâmbind. S-a terminat....

Noiembrie...

Dadada. Stiu ca toata lumea stie ca este luna noiembrie. Ultima luna din toamna. Nimic nou. Dar se obrerva tot mai clar in natura faptul ca toamna si-a intrat in drepturi. A fost cald si bine pana acum. Placut. O toamna numai buna de plimbat prin parcuri si de admirat pentru melancolici, culoristica pomilor.
Eu sunt in tren la ora asta, ma indrept catre Bucuresti. Sunt intr-un fost intercity devenit rapid iar mai nou ajuns accelerat. Dar mersul ca melcul al trenului imi permite sa observ natura. Deja pomii sunt goi, dezbracati de frunze. Ogorul arat. Graul rasarit, prea mult si prea repede din punctul meu de vedere. Tipic peisaj de toamna. Dar rece. Frig. Pentru persoanele ca mine, ce nu se imbraca gros, infofolit, este frig. Se simte mirosul toamnei tarzii si parca cu totii asteptam acum venirea iernii. Zapada. Nea. Omat. Uiiii... O zbenguiala prin zapada. Putina alergare si bulgareala. Dar nu vine inca iarna! Este noiembrie.
O luna trista ce aminteste de lunile precedente cand era mai cald si mai placut. Trista pentru cei singuri si frigurosi ce nu au pe cineva aproape sa-i incalzeasca uneori. Trista pentru ca frigul accentueaza durerile si ranile sufletului. Trista pentru o mie si una de motive ce nu-mi vin acum in minte. Dar minunata pentru artisti. Fie ei fotografi, pictori, poeti, romancieri, sau scriitori. Ei sunt capabili sa vada dincolo de frig si sa transpuna prin cuvinte sau nu, dupa caz, sensibilitatea acestei luni. Dar nu numai ei au darul de a vedea sensibilitatea aceasta. Sunt multi cei care admira in tacere minunatia toamnei si misterele fiecarei luni ale ei.
Se spune ca romanul s-a nascut poet... Eu de ce nu pot tranpune in versuri ce vad?

Transformari...

Bucurestiul in sine trece prin transformari... Si odata cu el, ne transformam si noi... Admiram azi cand veneam de la facultate, casele din perioadele apuse de ceva timp... Pana si ele au fost renovate... Frumos. Dragut. Placut. Placut ca inca isi mai pastreaza din farmecul secolului trecut. Eu eram intr-un troleibuz nou ce-i adevarat parca reamintindu-mi ca inca sunt in prezent,nu in trecut. Stateam cu capul rezemat de geam,cu muzica ce-mi rasuna in cap de la radio si admiram farmecul acestor case... M-am gandit fara sa vreau la Enigma Otiliei. De descrierea lui G.Calinescu din primul capitol... Cat de mult s-a schimbat de atunci si pana acum acest oras... Si farmecul inca nu-i este astupat de nimic...
Noi suntem catusi de putin de transformarile prin care trece acest oras. Pentru moment,si natura joaca un rol important in aceasta piesa. Toamna deja si-a intrat in rol,dar nu atat de mult inca... Soarele inca mai incalzeste inimi inghetate de ura, tradare, neincredere...
Din pacate,nu pot circula mult cu un mijloc de transport in comun. Nu ca sunt pretentioasa. Chiar imi place. Dar din motive strict legate de "raul de masina" nu abuzez. Si asa am coborat impleticindu-ma din troleibuz... Dar, am coborat la oaza mea... la refugiul sau sanctuarul meu... Parcul... Deja din minte mi se stersese convorbirea telefonica ce ma indispusese, disparuse pana si raul ce-mi curgea prin vene... Admiram lacul plin de rate salbatice. M-am oprit de am fotografiat. Nu m-am putut abtine. Erau minunate. Erau hranite de 2 familii tinere ce iesisera cu copii in parc la joca... M-am sustras din peisaj pentru ca stiam ca nu ma incadrez... Pe alea plina de oameni in perioada apusului soarelui,am reusit sa mai fotografiez alt grup de rate, pomi galbeni sau ruginii, lacul in sine...
Observam tineri casatoriti... Copii mici... Pe chipul ambilor parinti fericire. O fericire demna de invidiat... Se au unul pe altul iar amandoi au ceva de nepretuit pentru ei...
Ii invidiez ce-i adevarat doar pentru simplu fapt ca nu sunt singuri... La acea ora parcul era plin de cupluri,grupuri,familii... Doar eu singura,cu mapa plina de cursuri de statistica plimbandu-ma pe aleile parcului cu picioarele prin frunzele cazute. Pentru un moment, imi venea sa plang pentru ca sunt singura... Dar nu era timpul sau momentul pentru asa ceva. Ceea ce de fapt trebuia sa-mi fie salvare m-a zdruncinat intr-un mod meditativ. Facandu-ma sa reflectez la situatia mea in sine.
Ma intretineam cu o prietena de vorba... Nu banuia starea ce ma cuprinsese. O stare de melancolie asociata cu dezamagire, cu singuratate, cu disperare, cu rau fizic... Acum, va afla dupa acest post. Stiu ca ma va critica putin...mai mult...dar...merit.
Drumul catre blocul in care pentru moment locuiesc, mi-a bucurat privirea cu alte multe peisaje... Parca distragandu-mi astfel atentia de la cei din jurul meu. Am surprins soarele mare si la asfiintit intr-o fotografie... Alti pomi galberi, rugini, altii verzi inca. Lacul dintr-un alt unghi. Relexia soarelui in apa la apus... Gandurile si starea complexa erau deja istorie... Doar o durere absurda si un dor nebun mi-a ramas in suflet inca...