hi-tec-ul si femeile

nu ma intelegeti gresit fetelor, stiu ca suntem bune oriunde ne-am baga nasul. cu alte cuvinte, bune de si la orice suntem. vreau sa ma scuz (probabil) cu privire la totala disparitie de pe blog si, cunoscutilor, de pe mes chiar.

MI S-A STRICAT TELEFONUL DE PE CARE NAVIGAM PE NET SI PE UNDE NU-TI POTI IMAGINA.

adica, mi s-au taiat picioarele, mi s-au prins mainile la spate in catuse, am un scoci (stiu ca nu asa se scrie dar ma rog...) mare si gros la gura.... nu mai pot comunica!!!

eu aveam un nokia N72... bun frate bun. rezistent. mare. serios. bun. bun. bun.dar, de 2 ani jumate de cand il am a vazut si a patit detoate, ultima buba fiind asta : mi s-au obosit pixeliiiiii!!!! nu stiu ce energizante sa le dau sa prinda forta ca le-as da. solutia finala e : schimbarea ecranului... ceva banuti mai ales cand nu ii ai...

iata motivul pt care am murit. dar ati vazut voi drac mort si rata innecata sa dispar si eu?

am sa va deranjez cu prezenta mea ori de ceta ori am posibilitatea.

cineva imi zisese de schimb de link ... pai, daca nu vrei link-ul de la blog care-i http://shhtimpultrece.blogspot.com altceva nu stiu ce-ti doresti.

din postul anterior ramasese sa raspund la ce i-am gatit mamei cand a venit... pai, friptura de pui pulpe si solduri mai precis cu vin si usturoi la cuptor cu garnitura de cartofi plus muraturi gen gogosari si castraveti.

iar cu tipul meu merge grozav... din puntul meu de vedere este ce-si doreste o femeie...

cam atat despre mine.

eu sper sa primesc cadou ca tot vin sarbatorile, un telefon similar (adica simbian) cu ce am avut eu... doamne ajuta.

sa fiti cuminti acum pe ultima suta de merti ca primul mos tre sa vina.

cu drag,

eu

Gândesc titlul

Dar e bine al naiba.. Chiar foarte bine.. În pat, beau cafeaua.. prima.. Maşina de spălat merge.. Azi nu gătesc că mâncare teoretic e... doar că... e cazul să fac ceva totuşi şi mă gândesc ce..

Eh, până ajung la o concluzie în privinţa mâncării, mă amuz cu televizorul în faţă.. Nimic tu! Telenovele, manele, Băse & co cu prezidenţialele măsii.., crime, omoruri, violuri, şi cam atât vezi.. Deja până acum m-am plictisit de ceea ce se numeşte posturi de televiziune.. Mai am un noroc cu posturile de muzică.. Mi-aş dori ca postul pe care se dau anime-uri să difuzeze anime-uri şi ziua.. Nu cred că aş mai ieşi din casă..

Mi-aş fi dorit să mai fiu în liceu.. Să mă trezesc dimineaţa blestemând faptul că trebuie să mă duc la ore.. Să-mi beau cafeaua în timp ce mă machiam...Să stau în faţa dulapului cu haine până în ultimul moment făcând combinaţii şi combinaţii [ăştia unde am făcut eu liceul erau severi, noi aveam uniforme] şi oricum nu ajungeam la o concluzie decentă.. Să mă mai întâlnesc în gară cu foştii colegi de la grădi şi şcoală.. Să mai facem caterinci şi glume proaste.. Să ajung la liceu cu taxiul şi tot timpul după profi... Eh.. Ce mai vremuri.. Ce mai nebunii..

Iat-o pe Madona cu Celebration.. bună melodia..

Şi tot nu ştiu ce să pregătesc de mâncare.. Cred că dau o fugă pe un blog cu mâncăruri poate găsesc pe acolo ceva ceva..

Cum îmi spunea o prietenă când pleca..

"Vă pupă mama şi vă iubeşte!

Pa all !!!"

cu drag,

eu.

Frig Doamne, frig!

Şi vremea de afară nu mă ajută deloc. E atât de frig.. Ştiu că-s eu o fire friguroasă dar parcă nici în halul ăsta.. Oricât de cald ar fi în case, că de, este acceptabil de cald în case, mie mi-e tot frig. Frig!

Ce mi s-a părut suspect a fost faptul că toamna asta a fost prea scurtă. Nu m-am trezit contemplând parcurile şi împrejurimile ca anii trecuţi. Şi parcă şi copacii nu au ţinut straiele galbene sau ruginii prea mult dezbrăcându-se prea repede.. Sau mi s-a părut mie.. Dar nu cred că am fost atât de ocupată încât să nu văd toamna instalată în drepturi cum trebuie.. Parcă prea a fugit prea repede..

Dar frigul de afară face bună echipă cu acel frig ce mă cuprinde când mă despart de el şi vin acasă.. Ne întâlnim de cele mai multe ori în weekend.. că atunci îmi mai permit şi eu să mă rup de casă şi să fiu cu el.. Când mă apucă dorul de el, mai fug câte o zi la el şi în cursul săptămânii dar.. mai rar asta.. Deşi nu-s mulţi kilometrii între noi, sunt zile, ca aceasta, când el părăseşte judeţul plecând în Suceava.. şi chiar dacă ştiu că se întoarce în 24 de ore, faptul că e atât de departe mă îngheaţă.. de parcă nu s-ar mai întoarce.. Aflasem de duminică de plecare, a văzut şi el că m-am schimbat la faţă... dar amuzat de mutra mea mă liniştea râzând că lipseşte decât 24 de ore şi că oricum în aceste ore nu ne întâlneam...

Dar el nu ştie cât de mult urăsc kilometrii dintre noi.. simt această depărtare ca pe o tentativă de îngheţ.. Şi cât de mult urăsc să vorbesc cu el la telefon şi să nu-l aud trebuind astfel să intuiesc şi să fiu de trei ori mai atentă la ce zice.. Urăsc pur şi simplu să-l ştiu departe..

Dar azi e miercuri deja, seara chiar şi ajunge şi el acasă într-o oră.. Iar mâine e joi şi iar nu mă văd din treburi dar vine vineri.. Vineri când voi simţi iar căldura braţelor, săruturilor, corpului lui..

Cu drag,

eu.

Îndeplinire

"Stătea cu capul pe pieptul lui.. Respirînd, părul de pe pieptul lui o gâdila la nas. Zâmbea.. Cât ura bărbaţii păroşi. Inima lui bătea încă regulat. A somn.. Încă doarme.. Îndrăzni să deschidă ochii şi să-l privească.. În cameră era totuşi întuneric.... dar ea îl vedea atât de bine.. ca şi când corpul lui avea o lumină interioară şi lumina în întuneric. Într-un fel, el era lumina din întunericul ei..

Nu se mişcă mult de teama de a nu-l trezi.. Privindu-l realiza că el nu este nimic din ce dorea ea să aibe şi totuşi era ce-şi dorea.. găsise comoara nepreţuită din cufărul ponosit.. Îşi zâmbea şi se ruşina.. Cum poate pielea lui să dea acea senzaţie de siguranţă în contact cu a ei? Cum putea el să doarmă atât de profund şi vulnerabil şi să se simtă atât de în siguranţă în braţele lui? Cum putea el să fie atât de răbdător, de iubitor, de înţelegător cu o fiinţă rece ca ea?

Nu dorea să-l trezească.. Dorea.. dorea să-i acopere chipul cu mii de sărutări mici. Dorea să-şi plimbe palma pe pieptul lui. Dorea să-i muşte buza de jos. Dorea să-i spună că pentru ea iubirea înseamnă şi satisfacţie.. dorea să-i spună că zilele când nu-i cu el sunt dureroase şi toate astea se petreceau mai repede decât credea..

Dar închise ochii.. Îşi aşeză capul mai bine pe pieptul lui.. şi ascultă ritmul înteţit al inimii lui.. Parcă ştia ce gândeşte.. îi ştia gândurile.."

cu drag,

eu.

Vine o zi.. 2

Ştiam că va veni o zi în care ce am nu vreau să împart cu nimeni. Nici vorbe, nici impresii, nici gânduri, nici simţiri.. Nimic. Vreau să fie doar ale mele. Şi... Numai ale mele..

Încerc să mă gândesc la ce am găsit şi am acum. Mă repet. Nu am cuvinte. Cum să nu ai cuvinte să spui că eşti fericită? Cum să nu ai cuvinte să vorbeşti despre fericire? Uite că eu, eu nu am aşa ceva.. Zi-mi să vorbesc despre melancolie şi nostalgie şi tot ce cuprind ele.. Zi-mi să vorbesc despre lacrimi, chin şi alean. Zi-mi numai şi voi fi capabilă să scriu despre ele..

Dar nu pot scrie despre cât de bine mă simt, cât de mult valorific clipele alături de el.. Nu pot.. Totul se rezumă la câteva expresii sau cuvinte.

A venit ziua în care nu am cuvinte să vorbesc despre cum mă simt sau cât de fericită mă face..

În adâncul meu.. ştiam că există cineva care va fi capabil să mă reducă la o astfel de tăcere.. Ador fiecare clipă alături de el.. Încercând să privesc prin ochii altcuiva.. mi se pare dulce.. Dar asta am acum..

Nu vreau să cred că va veni o zi în care voi scrie în tonuri de gri despre perioada asta... Nu vreau aşa ceva.. Îmi place dimensiunea ce mi-a luat-o balonul de săpun.. Şi-mi place şi de lumina în care plutesc.. Văd curcubeul pe faţada balonului.. E atât de unică priveliştea..

Ştiu că majoritatea gândesc că mi-am pierdut minţile sau că nu sunt eu.. Dar dacă toţi ne-am fi găsit ce căutam toţi am fi aşa.. Eu spun doar că.... uneori, ceea ce cauţi se află în locurile la care te aştepţi mai puţin. Fi doar cu băgare de seamă..

Cu drag,

eu.

Vine o zi.... 1

De fapt, a venit şi ziua aia.. de care fugeam sau pe care o evitam atât de tare precum dracul evită tămâia.

Sunt.. unele probleme cărora nu le pot face faţă şi tot ce-mi doresc este să fug la el şi să mă adăpostesc în braţele lui şi să nu rostesc niciun cuvânt.. Nu sunt probleme grave sau.. nici grav nu ştiu ce limite mai are. Doar că, să auzi că tot ce faci dacă nu are rezonanţă sau echivalenţă financiară e egal cu zero.. e... derutant, debusolant, deprimant..

Şi mie mi-e greu să stau doar acasă şi să mă învârt pe aici pentru a ţine curat, pentru a găti aproape zilnic şi nu prea des acelaşi fel de mâncare, pentru a împăca şi raţa şi varza şi lupul şi vânătorul.. Greu.. Dar dacă eu nu aş face toate astea, cine le-ar face pentru moment? Tata? Hm... nu.. că tot ce poate face e să mă ia cu subtilităţi de capitolul "măritat"... Frate-miu? O nu, că pentru el, eu doar cheltui.. şi atât.

Şi tot ce vreau e să nu mă mai enervez atât de tare şi atât de repede.. Fir-ar să fie că sunt un arc întins la maxim şi pe punctul de a sări..

Aş pleca eu în locul mamei.. Mi-aş scurta viaţa cu ani buni doar să evit toate astea.. Vreau linişte..

Vreau.. Vreau..

Shh... Vreau să aud timpul trecând..

Cu drag,

eu.

Plimbări

Dacă în urmă cu un an plimbările mele lungi erau prin Bucureşti prin zone necunoscute, cu peisaje ce erau sub influenţa toamnei.. Ei bine, acum tot plimbări, tot lungi dar pe drumul de la mamaia acasă..

Deja la 6.30 noaptea îşi intrase în drepturi.. E un sentiment ciudat să mergi pe străzi şi să vezi cum casele se luminează.. Ce mi s-a părut suspect este faptul că primarul se lăuda că toată comuna beneficiază de iluminat public.. Eh, doar se lăuda şi el. Motivele nu-i cunosc şi oricum nu cred că ar mai soluţiona problema acum când stă bine în fotoliul lui..

Pe străzi neluminate, eu şi silueta mea fantomatică străbăteam noaptea spre casă.. Şi mă gândeam la Bucureşti. La aleile parcului din apropierea blocului. La troleul ce-l luam de la faculta până la parc.. La mulţimea de oameni ce nu se pregăteau a-şi încheie activitatea. La cum mă jucam prin frunzele căzute sau la cum mai scuturam o ramură galbenă să mă transforme şi pe mine-n galben.. Sau cum îmi puneam câte-o frunză de arţar agăţată de cercei....

Şi mi-aminteam şi de nervii ce mi dădea oraşul uneori. Şi de bucuria ce mă cuprindea când nu-i străbăteam străzile singură.. Şi de sentimentul de nevăzut în mulţime..

Şi acum? Acum? Acum vreau ca măcar să mă pot plimba prin acel parc măcar odată. Dar nu cu cel de acum ci cu cel de atunci.. Doar de dragul vremurilor trecute şi pentru că suntem prieteni încă.. Doar că acum, acum am să mă mulţumesc dacă mâine reuşesc să-l scot pe cel de acum la o tură de parc în Călăraşi.

Cu drag,

eu.

Prea multe....

Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti dimineaţa pe la 8 şi ştiind că ai o groază de treabă vezi că-i nor afară. Numai că norul e în închipuirea ta iar treaba nu! Şi-ntr-un astfel de context, mai adaug şi vreo trei înjurături dure şi-mi caut costumul de scandal..

Cam de la începutul toamnei tot am de făcut treabă.. Dacă nu bag toată ziua gogoşari şi castraveţi, fac zacuscă, iar când nu fac zăcuscă... se găseşte orice altceva de făcut! Cică dacă stai acasă stai degeaba.. Cine spune asta e neştiutor.. Nu zic nu, sunt şi zile în care pur şi simplu nu-i nimic de făcut doar că.... e de făcut mereu câte ceva mai ales când stai şi la curte..

Zilele astea m-am ocupat de florile ce erau afară şi ce trebuiau băgate în casa. Eh.. 3 ghivece zic.. Aha.. da da da. De unde peste 15 plus că mai am de scos din grădină trei trandafiri japonezi şi-o muşcată.. Şi alte 3 ghivece imense cu nu ştiu ce naibii..

Dacă era doar de spălat ghivecele şi de spălat şi florile era floare la ureche.. Dar nu. A trebuit să le schimb din ghivece. Să le fac un nou soi de aranjament.. Adică, a trebuit să le pun pe fundul ghivecelor pietre sau ţiglă spartă, un strat de pământ amestecat cu nisip şi apoi să pun floarea cu rădăcinile acolo şi completată cu pământ.. Pietrele acelea de pe fundul ghivecitului se pun pentru a nu sta apa pe rădăcini când acestea ajung acolo şi să putrezească.. Şi spre mirarea mea.. mai toate florile ce le aveam prin casă erau în situaţia de "rădăcini putrezite". Şi cumpără pământ de flori din comerţ şi sparge ţiglă şi aşează flori.. Asta am făcut vreo două zile..

Doar că azi.. pentru că a plouat ieri.. altele de făcut.. Şi, cine mă ajută şi pe mine? Pls!!!!!!

Cu drag,

eu.

Wiiiiiii!!!!!!!!!!!!

Nu am cuvinte prea multe. De fapt nu mi le găsesc. Trăiesc nişte senzaţii, emoţii, dorinţe atât de noi încât nu-mi vine să cred că-s reale.

Că le trăiesc eu.

Pe pielea mea.

Ştiu sigur că toate zicem în momentele alea de suferinţă că nu mai fac că nu mai ştiu ce... Dar mai ştiu că, odată ce suferinţa aparţine trecutului, ne avântăm în valuri....

Pe faţa mea se vede un zâmbet mare şi tâmp.. O întrebare îmi aleargă prin minte :

de ce ne facem un model de tip, de persoană, după care ne ghidăm... şi-ntr-un final, găsim tot ce căutăm într-o persoană total opusă modelului?

Îmm...

Eu sunt prin înaltul cerului. Mai precis pe lângă al noulea cer pe acolo.... Şi e bine. Şi e al dracului de bine!

Sper ca toţi cei ce caută să şi găsească după pofta inimi ce-şi doresc..

Cu drag,

eu.

Noi începuturi

În viaţă, orice ar fi, trebuie să continui. Ce? Habar nu am. Un vis. O dorinţă. Un ţel. O senzaţie. O pasiune. Orice uneori. Doar ca să exişti. Dar, oricât nu am recunoaşte, mereu avem parte de noi începuturi.

Când te aştepţi mai puţin, atunci în faţa ta ţi se deschide un nou drum, un nou vis de urmat sau o altă pasiune de exploatat...

Privesc cu zâmbetul pe buze şi cu sângele circulând rapid evenimentele din ultimile ore. Să fiu nebună şi să spun că nu mi le doream? Neah. Mi le doream şi mi le doresc atât de tare încât simt cu se instalează ceva nou în mine..

Sunt bănuitoare totuşi. Prea frumos ca să fie adevărat. Dar de ce să nu am parte şi eu de aşa ceva? De ce eu să fiu rece, mai distantă, mai egoistă? Pentru că eu sunt sceptică iar uneori a prevede anumite lucruri este inevitabil. Şi atunci? Atunce ce fac acum? Profit. Profit la maxim de fiecare sărut ce mi-l lasă pe piele, de fiecare cuvânt ce mi-l şopteşte în ureche, de fiecare vorbă ce mă face să mă simt femeie.

Şi dacă-i un nou început, să fie unul de bun augur şi pentru că merit.

Iar dacă-i doar unul dintre cei mulţi profitori, să profităm unul de altul dragul meu, până când nu mai rămâne din noi decât umbra a ceea ce suntem acum... Doi nebuni..

Şi da. Nu pot avea încredere în tine. Nu pot avea încredere nici măcar în mine.. În eu asta pe care par a nu o cunoaşte deloc acum... ce pare a fi alta.. din cauza ta.

Şi... mă întreb acum.. cărui eu să-i dau dreptate? Celei prevăzătoare şi sceptice şi care nu vede cu ochi buni nimic? Sau celei ce se lasă dusă de pasiune, val, ce vrea să fie adevărat? Mai merg pe mâna ambelor încă o vreme.. Fiecare dintre ele adună puncte şi sunt la egalitate în drumul spre alegere..

Cu drag,

eu.

Cu cântec!

Dar Cu Cântec de La Mulţi Ani! Păi, acum am observat că bloguleţul meu a făcut un an de când activează.

Teoretic, am făcut anul pe 30Septembrie dar eu l-am înfiinţat mai devreme cu câteva zile iar din prostie am şters cele două sau trei posturi de mai devreme de 30...

So, drept urmare, şi acum, tot din aiureală, am uitat de fix 30 ziua...

Şi-am mai observat că am chiulit îngrozitor din bloggsferă... Că nici comentarii pe la blogurile ce le urmăresc nu am mai lăsat... Am să iau la răsfoit şi-am să citesc...

La naiba, am 299 de posturi publicate... Damn, fără unu să fie 300, dar am 3300de vizualizări de profil şi, 184 de urmăritori... sper să fie de bine toate astea...

La Mulţi Ani şi vouă şi la cât mai bune posturi :) v-am îmbrăţişat şi pupat. Weekend plăcut.

Cu drag,

eu.

Fum şi... parfum..

Ştiu pe cineva care mi-aşteaptă postările. Nu-i neapărat special pentru tine dragul meu, dar iată de ce am fost tăcută sau uite de ce am lipsit de pe aici.. Asta-mi mănâncă gândurile de ceva vreme încoace.

În afară de toate nebuniile sau întâmplările petrecute ăsta vară, se pare că m-am ales cu ceva bun. Cu un tip, care, surprinzător a trecut proba de foc şi anume, aceea de a mă ţine conectată mereu la conversaţie. Zic asta deoarece cu majoritatea nu reuşesc să vorbesc mai mult de două săptămâni.. Ei bine, tipul acesta a trecut de mai bine de trei luni.. Nu ştiu cum a reuşit sau ce mi-a făcut doar că... a reuşit să mă ţină conectată..

În ultima lună ne-am cam întâlnit. Nu sunt genul care se omoară după întâlniri şi chestii de genul dar dacă am ocazia, fructific cât pot. Şi uite aşa, la prima nuntă cea de pe 5 septembrie tipul a venit şi am mai stat de vorbă. Ce mi s-a părut amuzant a fost faptul că, ori de câte ori mă privea se pierdea şi era nevoit să reia idea sau să-mi spună "ce-ţi spuneam?". M-am amuzat eu cât am putut de mult doar că... nu mă aşteptam la un asemenea efect asupra lui.

Sâmbăta trecută, adică, pe 26 septembrie, am plecat special mai devreme de acasă să mă întâlnesc cu el şi să mai vorbim. Nu ştiu de ce dar vroiam să stau în compania lui. Timp de vreo trei ore nu ştiu ce am vorbit şi nu ştiu când sau cum a trecut vremea. S-a pierdut şi nu s-a mai pierdut în idei dar, privirile lungi spuneau mai multe decât dorea.. Mai cam toată seara am vorbit pe net sau la tel. Te duci la nuntă şi stai pe net? Cât se poate de adevărat, asta am făcut eu.. A venit pe la restaurant şi mi-a adus un cd, apoi am vorbit la tel şi a revenit de m-a luat la club vreo jumate de oră.. Interesant a fost să-i revăd pe cei pe care i-am cunoscut când l-am cunoscut pe el.. Privirea şocată a prietenului lui spunea multe având în vedere faptul că acesta dorea să mă pescuiască... Şi iată la cine am tras a recunoscut şi el. Prin club nu am întârziat mult şi a trebuit să mă lase la nuntă iar..

Doar ca... odată ajuns şi el acasă am început să vorbim iar pe net şi am stabilit să rămân la el până în cursul zilei să odihnesc.. Cred că la o oră după toată dezbaterea era iar la restaurant iar eu îmi luam rămas bun de la miri şi naşi..

Şi-am fost la el. Mă aşteptam la leul flămând să sară asupra mea şi să mă linşeze acolo dar nu a fost aşa. Am îmbrăcat pijamaua leului, m-am pus în pat, el a venit lângă mine şi-a început o conversaţie mai mult şoptită şi de pat... şi nimic mai mult. Pur şi simplu m-a luat în braţe, şi-a aşezat nasul mai bine pe ceafa mea şi am stat aşa vorbind despre vrute şi nevrute ceva timp..

Nu ştiu dacă mi s-a mai întâmplat aşa ceva vreodată.. Majoritatea celor cu care ajungeam în pat ştiau ce doreau şi rămânea de văzut dacă şi obţineau dar de cele mai multe ori, nu obţineau nimic.. Ei bine, poate că şi el dorea ceva dar nici nu a spus sau făcut ceva de genul..

Şi, îmi tot zice că parfumul meu îl găseşte şi acum în pernă. Că îi place şi că-i aduce aminte de cum i-am spus să degetele lui pe braţul meu trimit impulsuri electrice.. Şi-mi spune că abia aşteaptă să mă vadă. Şi eu.. eu îmi doresc să fie adevărat şi real ce-mi spune el doar că... există posibilitatea să mă trezesc într-un final într-o mare glumă.

Uite dragul meu, uite ce-mi ocupă mie gândurile şi uite cum nu-mi vine a vorbi cu careva despre asta şi uite cum, am spus la toţi [aici pe blog] ce mă frământă..

Şi-ţi spun că MI-E FRICĂ!

Cu drag,

eu.

Amintiri din copilărie

La propriu.. Amintiri din copilărie.. De când am intrat în salon că-s la ultima nuntă anunţată.. îmi tot aleargă prin prin minte acele amintiri comune cu mirele, surorile şi verii lui.. Neamuri. Verii mei..

Doamne.... Cum au trecut anii.. Nu mi-amintesc să mă fi gândit când copilăream cu ei că va veni şi ziua în care am să fiu la nunţile lor.. Să-i văd pe toţi în familie, doi câte doi încă e ciudat.. Ambele Raluci deja aşezate la casele lor.. Acum Flori.. Adriana cu fetiţa.. Gabi încă mai copilăreşte.. e primul an de faculta.. are tot dreptul..

Mai în glumă mai în serios toţi mă privesc şi-mi zic că următoarea întâlnire de genul să fie la nunta mea ... Mda.. dacă aş avea ceva planuri de viitor cu privire la capitolul nuntă.. ar fi ceva.. doar că... încă nu..

Parcă ar fi fost ieri când ne întâlneam toţi la mamaia şi ne jucam în nisip întrecându-ne în construirea unui castel.. Sau când ne chinuiam să legăm leagănul de măr astfel încât să ne puteam da doi câte doi.. Parcă ieri eram mici şi adormeam sau măncam la grămadă..

Doar că.... acum realizez că toţi anii ăştia în care nu ne-am întâlnit sau vorbit sau văzut nu a făcut să ne uităm.. Parcă nu.. Parcă suntem la fel ca atunci când ne-am văzut ultima dată.. Toamna când începeau şcolile şi fiecare era nevoit să plece în oraş..

Şi iată-ne tot toamna.. doar că nu ne-a unit ultima zi de vacanţă ci prima zi din etapa nouă ce-o va începe unul dintre noi..

Casă de piatră Flori şi să fi fericit !!!

Cu drag,

eu.

S.O.S.

Aoleo!!!!!! Nu mai ştiu cum trăiesc de vreo 5 zile.. De când m-am trezit cu gâtul mai uscat ca Sahara simptomele mi s-au agravat.. Păi, şi nasul îmi curge mai rău decât robinetul de apă. Ochii-mi lacrimează de parcă aş toca ceapă toată ziua.. Urechile îmi sunt ca după o noapte de poluare fonică.. Iar pieptul mi-l simt când respir ca şi când ar fi prins într-o menghină. Aaaa, şi frisoane.. Când mi-e cald şi rămân la maieu când mi-e frig de-mi pun şi fes în cap..

Dacă aş fi fost răcită acum 2-3 luni s-ar fi zis că "vara doar oamenii deştepţi răceşc", ei bine eu nu. Eu acum sunt un pachet de unt în soare cu halucinaţii.. Dacă-i spun cuiva că-s răcită încep glumele pe baza asta "dacă dormi fără şosete" sau orice de genul dar nimeni nu zice un "ceai?".

Că ziceam de halucinaţii. Nu ştiu dacă-l ştiţi pe Ichigo Kurosaki şi despre ce şi cum e el... Ei bine eu nu l-am văzut pe el ci pe Renji Abarai în depărtare cu tot cu costumul lui de shinigami privindu-mă "ete sufletul zăpăcit ce sfidează legile" şi urmărindu-mă cu sabia lui să mă trimeată unde mi-e locul.. Dar într-un moment de luciditate [ce-o fi aia acum?] clipesc de două ori şi de fapt văd că nu-i shirigami-ul ci vară-mea pleca la şcoală.. Mda.. Când halucinaţiile le am fără a fi date de ceva, şi se produc aşa spontan, ar trebui să nu mai ies pe stradă ci să fiu închisă.. Ce-ar fi fost dacă l-aş fi văzut pe Peter Petrelli? Nu aş fi vrea să ştiu..

Hm.. Ori fulgeră afară ori cineva face fotografii! O iau razna..

Cu drag,

eu.

Limite personale atinse

Pentru mai vechii cititori ai blogului, vă amintiţi de postul cu balonul de săpun... pentru cei noi, este scris cândva pe la sfârşitul lui decembrie..

Se pare că balonul de săpun în care stau se micşorează. Ori eu mă măresc. Astea-s soluţiile.. Altele nu. Şi uite aşa, mă văd acum în situaţia de a-mi sparge balonul singură.

Mi-am desenat nişte limite sub formă de cerc la care speram să ajung mai târziu. Doar că... Împrejurările, situaţiile, acţiunile, întâmplările au făcut astfel încât să mi le ating mai repede.. doar că... nu ating toate limitele simultan.. De unele sunt atât de departe încât îmi pare că nu le voi atinge vreodată. Pe cele ce le ating acum fac parte din categoria "gospodină-n bucătărie". La câte am învăţat să fac în ultimile două săptămâni nu se mai pune că nu ştiu să fac o mămăligă sau să întind tăiţelul...

Dar categoria "doamnă la birou" e de neatins.. Cât despre "curvă-n pat" nu comentez..

Probabil că nici nu mă măresc şi nici balonul nu se micşorează.. bate vântul şi mă împinge într-o parte.. Asta-i ce-a mai plauzibilă soluţie.. Hmm....

Dispar la o tură de Heroes că asta vizionez în ultime zile.. Am ajuns dependentă.. Şi sunt deja la mijlocul seriei 3... Şi până apare seria 4 eu ce mai văd? Probabil Supranatural.. Hmm... Să-l caut.. E şi ăsta tot din categoria "mituri şi legende = aventuri"

Cu drag,

eu.

Încă nu....

Nu nu nu! Încă nu. Încă nu vreau să admit că-şi intră-n drepturi doamna.. Încă nu-i deschid uşa sufletului meu şi încă nu vreau să iau o haină-n plus.. Nu..

În curte nu-i nimic trecut.. Roşiile încă rodesc, vinete culeg constant, morcovii încă nu s-au împuţinat, castraveţii încă se mai căţără pe gard, gutuiul nu e galben încă.. Dar via s-a colorat cu ciorchini sănătoşi.. Parcă sunt rupţi din picturile copiilor din clasele mici.. par pictaţi cu degetul.. Şi cămara a început să prindă culoare prin borcanele apetisante..

Florile.. Trandafirii sunt falnici şi domnesc.. Cârciumăresele sunt vesele.. Garofiţele încă încântă prin culoare şi parfum.. Covoarele de flori de piatră sunt acompaniate de zumzetul albinelor ce zburdă vesele în fiecare dimineaţă.. Iar agastache încă se răsfaţă în razele soarelui puternic.

Nu Doamnă.. Încă nu.. Nu te las să vii de acum şi să mă întristezi. Nu am să te las să mi te infiltrezi în gânduri şi-n simţiri.. Nu.. Încă nu..

Promit să maturi dimineaţă de dimineaţă frunzele vişinilor şi cireşilor.. Promit că trec cu vederea ştiuleţii aurii din porumbar.. Promit că are să-mi fie la fel de cald ca până acum.... Doar.. Doar întârzie puţin venirea ta.. Mai lasă-mă să mă bucur de nonconfrimitatea verii..

Dar dacă te las să intri promiţi că-mi vei ţine companie când voi plânge de dor?

Cu drag,

eu.

Viziune asupra dragostei..

Acum, când în inima mea nu există iubire decât pentru cei apropiaţi, decât pentru ce mă înconjoară, decât pentru mine.. am o altă viziune, sau percepţie, asupra dragostei..

Acum privind de unde mă aflu o văd ca pe un vârtej cu tente de tornadă.. Pare misterioasă, frumoasă, periculoasă... Cred că tocmai că pare primejdioasă te atrage şi mai mult... Poate că acum, sunt nepăsătoare, am mâinile îndesate bine în pantalonii costumului gri liceesc şi privesc nepăsătoate. E la distanţă de mine.. Îmi permit să şutez o piatră spre vârtej îmi zic.. Şi asta fac.. Balansul piciorului drept îl asigur chiar şi fără ajutorul mâinilor.. Şi şutez. Puternic. Râd. Ce să mi se întâmple? Nimic. E doar un joc.. Şi caut din ochi altă piatră care s-o şutez spre tornadă.. Parcă parcă s-o sfidez.. Care pe care.. Una dintre noi cu siguranţă e mai puternică şi va supravieţui.. Şi, când ridic ochii din pământ să constat dacă tornada s-a mişcat sau nu, sunt izbită între ochi tocmai de prima piatră ce-am şutat-o. Ironic sau nu, aşa se întâmplă. Şi următoare dată când deschizi ochii nu ştii dacă zaci pe pământ sau eşti cuprins de tornadă şi deja te pierzi în ameţitoarele-i rotiri..

Nu ştii nici dacă vei avea soarta pietrei şi vei fi zvârlit afară sau dacă vei zace acolo un timp ce pentru tine pare o eternitate..

Şi... Uite aşa, ai vrut să sfidezi. Dar căile naturii sunt necunoscute.. Nu suntem stăpâni nici măcar pe noi înşine.. Şi spun iară.. despre dragoste nu-i niciodată uşor să vorbeşti.. Când nu ştii unde te afli, când nu accepţi, însuşeşti sau înţelegi realitatea, dragostea e o furtună...

Mă gândesc dacă să şutez sau să mă pun la adăpost.. Ultima soluţie mi se pare ce-a mai sigură.

Cu drag,

eu.

Prin ploaie

Mi-am căutat cizmele, geaca de piele, şapca şi-am ieşit în ploaie.. Pantalonii mi-erau gri şi noi. Aveam impresia că-s împăiată din cauza lor dar era doar impresia mea.. Geaca asta a mea e cam scurtă-n talie şi să nu mă ia frigul mi-am îndesat la propriu vesta de garofiţă şi mai bine şi-am plecat prin ploaie.

Până la bunica mea fac pe jos vreo 30 minute de mers lejer.. Tocmai bine deoarece încă mai simţeam în timpane zgomotul de la nuntă.. Eh, şi mi-am oripilat puţin consătenii cu apariţia mea ciudată.. "Cu cizme pe vremea asta? Da' ce? E atât de frig să treacă la cizme?" Păi, nu e frig doar că nu am altă alternativă.. Toţi pantofii mei nu-s de vreme de-asta.. Adică, au tocuri de 7, sunt decupaţi, au vedere la degete.. Şi dacă m-aş încălţa cu ei ar fi de genul desculţă încălţată... Şi cum adidaşi nu am.. cizmele au fost cea mai bună soluţie..

Şi ce bine m-am simţit! Venirea ploii a spălat atmosfera plină de praf.. Aerul era atât de curat încât căile respiratorii usturau... Cum eu sunt înnebunită după ploile de primăvară am găsit ceva ce-mi place şi acum.. Nucii... Mirosul nucilor în ploaie.. Şi m-am plimbat pe una din străzile pline cu nuci.. Mi-am calmat începutul de furtuna din cap..

La înapoierea spre casă soarele deja trecuse de linia orizontului astfel lumina ce era afară nu mă prea ajuta la nimic.. Starea asta ce se întâmplă când cerul e înnorat, plouă şi soarele este apus dar e încă lumină are un nume.. Citeam undeva că fenomenul poartă numele de ora albastră.. persoanele ce au culoarea irisului deschisă nu poate distinge o parte din culori astfel având impresia că totu-i albastru-cenuşiu..

Acum eu eram în această situaţie.. Dar îmi plăcea.. Adoram acest monoculor instalat.. Doar că ploaia s-a înţeţit şi-am fost nevoită să scot umbrela.. Pată de culoare într-un tablou alb negru.. Rozul umbrelei sfida fenomenul.. Şi-am început să râd.. Aveam o muzică veselă şi zglobie în urechi, deţineam pata de culoare într-un tablou cenuşiu şi totul era completat de ropotul ploii de pe umbrelă..

Până acasă am făcu o oră jumătate.. Piesa era pe repeat doar că ora albastră dispăruse... bec după bec se aprindeau străzile.. Şi mai frumos.. eu cântam singing in the rain pe acordurile lui tiesto cu kane - in the rain..

Şi de unde până unde? De la astenia de toamnă!

Cu drag,

eu.

Rochie albă de mireasă

Priveam nostalgic cred, mireasa din seara asta. O cunosc pe fată de ceva vreme dar am rămas profund plăcut impresionată de cât de frumoasă a fost. Dar, toate miresele sunt frumoase..

Mă uitam prin sala de bal şi constatam că majoritatea dacă nu chiar toţi erau perechi. Excepţia de la regulţă fiind desigur eu. Eu ce iar ies din tipare. Dar de ce să vin eu cu cineva când pot veni şi singură? Şi uite-mă fiind astă seară la nuntă singură şi nedansând nimic slow deoarece şi fiindcă nu am avut cu cine.. Aşa că.. probabil îmi merit starea asta de nostalgie ce-o am pe capul meu..

Eh.. că tot ziceam de rochia de mireasă albă.. Oare câte dintre noi nu visăm la rochia noastră de mireasă? Şi eu mă număr printre visătoare deşi ştiu că... şansele de a face o nuntă sunt minime.. Sau cel puţin aşa văd eu lucrurile acum.. Încă nu am cunoscut pe cineva care să-mi sucească minţile atât de mult.. şi care să mă răpească trup şi suflet.. încă nu a apărut acel el.

Dar, să fiu rea.. doamne ce de tipi frumoşi şi inaccesibili. Poate că erau frumoşi doar pt că sunt inaccesibili. Mă rog.. Până şi naşul a fost tânăr.. Dar m-a amuzat o privire de la el.. Când am intrat în restaurant la intrare ne-a întâmpinat naşii şi mirii iar naşul a avut o privire din aia "vrei să-ţi spun că arăţi bine şi goală?"... M-a amuzat.. Cert e că eu pe parcursul serii i-am surprins privirele de câteva ori dar nu au fost ca prima.. Nu le-am analizat.. asta e.

Ei, da. A fost frumos. Toate nunţile sunt frumoase. Şi când mă gândesc că mai am de onorat cu prezenţa încă două luna asta.. nu mă apucă groază.. ci, trebuie să i-au un tranchilizant să-mi anihilez sufletul..

Cu drag,

eu.

Speranţe prăfuite

Aş ieşi în mijlocul unei străzi hiper-aglomerate şi aş striga în gura mare te iubesc, că vreau să mă iubeşti, că îmi vine să te omor din cauza prostiilor ce le faci, că te ador când dormi, că uneori fără tine am impresia că nu exist, că tot acest timp cât nu ne-am întâlnit am fost incompletă, că vreau să cobori de unde ai plecat şi să mă îmbrăţişezi aşa cum ştii tu, că vreau să simt pentru tot restul zilelor miile de trăiri din timpul nopţilor..

Dar, aş rămâne aici mereu. Fiind departe de tine. Rămân aici. Fiind împreună înseamnă ca unul dintre noi să înceteze în a mai fi ce este..

Şi.... zic că mă bucur că te-am cunoscut.. Cunoscându-te am învăţat multe.. Chiar dacă au fost puţine clipele de împreună.. Le am pe toate în suflet şi-n minte.. Blestem clipa când totul a redevenit realitate.. Cruda realitate..

Rămân aici în acest sanctuar al liniştii dar, camera de tortură a acelei părţi din mine ce a cunoscut împlinirea alături de tine..

Zâmbesc prin tristeţe gândindu-mă că va veni o zi când vom fi iar unul lângă altul..

Emoţii uitate

Cu ani în urmă, cam în acestea două săptămâni până pe 15 septembrie, mama ne ducea la oraş să ne cumpere de şcoală. Mi-amintesc că eram nerăbdători sperând ca de data asta mama să ne cumpere chiar ce vrem noi. De multe ori, bugetul limitat, ne cam punea pofta-n cui.

Dacă o mamă bună înseamnă să-ţi cunoşti copiii atât de bine încât chiar dacă nu le îndeplineşti toate capriciile şi să nu le tai şi aripile deziluzionându-i, atunci mama a fost şi este o mamă bună. Nu ne cumpăra tot ce am fi vrut noi dar nimici nu ne simţeam într-vrun fel altfel decât mulţumiţi.. Niciodată mai mult niciodată mai puţin.. cam asta era deviza..

Mi-amintesc de mirosul caietelor ce le liniam. De coperţile noi şi vechi ce le aşezam aşteptând cărţile să vină.. Mi-amintesc toate astea şi parcă-mi lipsesc.. Îmi lipsesc..

Nu se mai compară cu achiziţionatul colilor pentru cursuri. Sau cu cumpărarea [sau nu] pe fugă a unui pix că nu ai... Astea nu au farmec.. Mi se par insipide.. Probabil peste un timp voi îmi vor lipsi şi acestea neintense în starea de emoţie de dinaintea şcolii..

Mi-am cumpărat de curând doar rezerve pentru creionul mecanic.. Am găsit un 6B şi e mai mult decât divin.. Plăceri mărunte.. Vreau un stilou.. Un stilou original.. Frumos. Clasic.. Impunător.. Şi pensulele profesioniste de pictat.. Şi vreau şi culorile pentru pictat.. Vreau să mă reapuc de pictat..

Cu drag,

eu.

Ştii ce vreau?

Azi, m-ai zărit trecând pe stradă. Erai însoţit de a tăi şi m-ai văzut vorbind şi râzând prin vitrina plină de manechine.. Dacă ele ar fi putut să prindă faţa ta surprinsă.. Dar, ai ieşit îmbrăcat în costumul ce-l probai şi m-ai strigat pe culoarea părului.. Azi.. ai văzut că ţi-am răspuns după numărul maşinii.. Azi.. ai strigat în gura mare ce vreau..

Şi ţi-am răspuns. Ţi-am răspuns fir-ar să fie şi tu nu ai râs de mine..

Vreau să pot dormi noaptea.
Vreau să pot visa alături de tine.
Vreau să te simt cum mă priveşti.
Vreau să te aud când îmi gândeşti.
Vreau să te gust când îmi şopteşti.
Vreau.... când mă îmbrăţişezi să-ţi respir parfumul..
Vreau să-mi fi aici..
Asta vreau.

Să pot să am aripi date de tine.
Să fi acolo jos să mă prinzi când aripile-mi sunt obosite.
Să mă prinzi de mână când cad în prăpastie..
Să mă laşi să dorm în braţele tale când adorm colo..

Vreau.. să strigi după mine cum ai strigat şi azi când ultima speranţă de a ne revedea era nulă.. ca şi când în fiecare zi e ultima zi petrecută împreună şi o petrecem înnebunindu-ne memorandu-ne.

Vreau.. Vreau iubire..

Cu restul.. ne luptăm să fim noi doi..

Azi, m-ai zărit trecând pe stradă.. Erai însoţit de ai tăi şi m-ai văzut râzând şi vorbind prin vitrina plină de manechine.. Şi ai ieşit îmbrăcat în costumul ce-l probai... dar nu m-ai strigat pe culoarea părului..

M-ai privit ca şi când imposibilul e posibil iar şansele să mi eu să fi tu erau nule..
Dar nu m-ai strigat în niciun fel..
M-ai privit te-am privit lung.
Mi-ai zâmbit ţi-am zâmbit citindu-ne unul altuia întrebarea răspunsul..

Şi... Ştii ce vreau? Vreau să-mi vorbeşti odată!

Cu drag,

eu.

Convalescenţă emoţională

Mi-e bine. Chiar foarte bine. Şi eu mă mir de ce chiar. Sunt bine doar că... expresia mea generală nu indică asta.. De parcă nu aş fi bine de fapt.. Dar sunt bine.. Nu trec printr-o criză de suferinţă să mai ştiu eu ce. Nu. Sunt.. hmm... sănătoasă. Adică fără nici-o rană... Sunt vindecată spre însănătoşire..

Şi am impresia că sunt jos pe covor stând în mii de bandaje şi pansamente curate strângându-le.. şi rememorând perioadele când au fost folosite. Şi motivul pentru care au fost folosite. Şi ce loc rănit au acoperit.. Dar acum sunt spălate, curate, albe, dezinfectate, uşor apretate iar eu le strâng.. E un sentiment ciudat.. Nu ştiu..

E ca şi când involuntar ştii că le pui bine pentru că va mai fi o perioadă ca aceea ce a trecut şi căruia i-a supravieţuit inima ta... Şi va mai fi o perioadă când aceste prosoape îşi vor face iar datoria încercând să oprească sângerarea şi dezmembrarea..

Inconştienţă..

Sunt..

Nu îmi găsesc cuvintele.. Sunt bine fizic, psihic.. emoţional vreau să ofer ... nu.... că iubirea ce-a mai rămas e prea puţină.. sufleteşte sunt împăcată realizând că fie că nu am vrut s-a ajuns aici.. iar..

Sunt bine.. Doar că... pun spre păstrare fostele pansamente deoarece cu siguranţă în viitor îmi vor folosi. E inevitabil să nu le folosesc.. Voi sfârşi iar sfâşiată din cauza unei situaţii nedelung analizate.. Adică, mă voi lăsa iar pradă unei emoţii sau stări.. Probabil iar pasiunii şi chimiei..

Dar sunt bine.. Fără mişcări bruşte spre înapoi.. Încă nu e momentul să trecem prin locul accidentului.. refăcuţi complet nu suntem dar suntem într-o oarecare măsură.. Când vom fi pregătiţi să ne întoarcem acolo, o vom face. Pentru moment.. convalescenţa emoţională mai durează..

Cu drag,

eu.

Nuntă-n cer....

Recunosc, nu am citit cartea lui Eliade.. De Mircea Eliade e scrisă nu? Iar dacă nu-i.. fraţilor, nu am citit şi habar nu am despre ce e vorba.. Eu vreau să vorbesc ... altceva..

Cum normalitatea la mine are alte conotaţii sau, parametrii, sau, mă rog, alte limite.. nu îmi place, mai nou, să fiu tristă sau să mă întristez când plouă sau când cerul e plin de nori. Nu. Mi-am zis că dacă tot se adună vărul din nord mare şi rece, şi vine şi nepoata din sud dulce, parfumată şi vaporoasă alături de fraţii lor mai mici din est şi vest.. trebuie să fie o nuntă.

O nuntă-n cer.

Aşa că, la mine aici, toţi verii nori s-au adunat, şi-au venit cu partenerii lor, vânturile din direcţiile caracteristice şi s-au pus pe distrat. O singură invitată nu a apărut până acum, ploaia. Şi toţi o aşteaptă cu atâta nerăbdare..

Muzica a început deja. Foşnetul copacilor sună vesel sub măiastra îndrumare a iubitului vânt.. Iar dânsul nu întârzie să apară.. Ciorile în înaltul ring de dans al cerului au încins o horă haotică şi hipnotizatoare.. Îmi venea să mă aşez în mijlocul drumului, şi să-mi înalţ capul şi să privesc nebunia de deasupra-mi. Să închid ochii şi să simt cum vântul îmi cuprinde talia şi începe să mă înalţe şi să mă poarte spre ring în paşi de dans uşori.. Şi să mă prind în horă şi să uit de lanţurile realităţii..

Doar că... neinvitată fiind.. mi-am continuat drumul lăsând petrecăreţii să facă ce ştiu ei mai bine.. să petreacă.... Aşa că... închid ochii şi ascult muzica nunţii din ceruri..

Cu drag,

eu.

Frică

Mi-e frică să adorm. Să dorm cu vise în special. A fost o perioadă în care dormeam atât de dusă, că nu numai că mă furau cu totul sau că tăiau lemne lângă mine.. încât nu aveam vise.

Nu m-ar deranja visele ce le am. Chiar deloc dacă aş fi avut o stare generală bună. Dar nu am o stare bună. Sunt irascibilă, pusă pe harţă.. nu am chef de glume, poante.. şi gătesc. Gătesc mult.. sau îmi găsesc ceva istovitor de făcut în fiecare zi doar să nu mai visez.

Visele mele sunt tulburate de el. De el al meu ce nu l-am văzut din ianuarie.. ce nu l-am auzit din mai.. faptul că mi se tot arată în vise de vreo 3 săptămâni a devenit derutant.. Azi am vorbit puţin pe net.. Rece. Distanţat.. Şi atunci? De ce-l visez?

De ce mi-apare în vis şi înainte să deschid ochii, îl caut prin pat? De ce acum când nu vreau să-l mai aud... vreau să-l aud vorbindu-mi'n ureche..

Şi mi-e teamă să adorm. Să închid ochii şi să-l văd zâmbindu-mi şi ademenindu-mă în visare înnebunindu-mă. De fiecare dată când închid ochii mai mult de o clipire îl văd. E parcă fixat pe retină şi nu vrea să dispară..

Să fie tacâmul complet.. am impresia că-l văd oriunde.. deşi e imposibil să fie aici la mine..

Cu drag,

eu.

Superficială şi ipocrită

Idea mi-a venit după ce am citit pe blogul unei prietene părerile celorlalţi cu privire la întrebarea ei "ce ne atrage la o persoană faţa sau corpul, fizicul?" Majoritatea răspunseseră că atât şi faţa cât şi fizicul sunt punctele forte ale atracţiei.

Suntem atât de superficiali încât fizicul este cel mai important atu când cunoşti o persoană? Ştiu că felul în care arată este destul de important dar dacă eu nu pot lega două cuvinte cu acea persoană ce mai contează cum arată?

Să zic că nu fizicul contează ci sufletul şi inima şi gândirea... aş părea ipocrită.. Şi sunt şi superficială. Şi sunt al dracului de mult. Când cunosc o persoană sunt ca un vultur asupra prăzii, învârtindu-mă iar şi iar căutând şi analizând dacă e bun sau nu. De cele mai multe ori, în timpul analizei fizice este o discuţie. Eu cred că aceiaşi mereu. Şi din ea extragi exact ce te interesează. Întrebări capcană şi teste de texte sau texte de teste. Şi de cele mai multe ori, standardele mele sunt greu de trecut.

Şi aici mă lovesc şi eu la rândul meu de alte standarde.. Ale lor. Cred că-i absolut normal ca şi celălalt să aibe principiile lui de selecţie. Hmm... am cunoscut cele mai ciudate criterii de selecţie şi-am fost amuzată la culme, dar de.. fiecare avem.

Şi, mai contează fizicul când celălalt nu e în stare să lege două cuvinte? Mai contează aparenţele când el/ea deschide gura şi face curent sau, conform proverbului "dacă tăceai filozof rămâneai"? Eu zic că nu. Şi sunt şi ipocrită... Contează sufletul, cum gândeşte..

Dar Doamne, sunt ambele, sunt superficială până-n Everest şi-napoi dar sunt şi ipocrită până-n Groapa Marianelor. Nu există cale de mijloc. Sau persoane care să lege armonios fizicul cu psihicul.. Nu ştiu. Să vezi o persoană cu care te simţi bine când vorbeşti şi te simţi bine şi-n braţele acesteia sau la o cafea la o vorbă dar să fie şi atrăgător/atrăgătoare.. nu cred că există.. [sau există doar în persoana primului "el" al meu care era şi este într-un mare fel.. o îmbinare ciudată între cum este şi ce este... ei da ... el era conform acelor standarde.. dar mă rog..]

Eu caut o persoană care să-mi fie plăcută la vedere dar lângă care să mă simt şi bine şi să mai vreau să revin iar şi iar şi mereu la el. Asta vreau. Nu vreau doar sufletul, nu vreau doar mintea, nu vreau fizicul.. Vreau armonizarea acestora.

Sunt superficială. Sunt ipocrită.. Sunt eu..

Cu drag,

eu.

De-a faţa-ascunselea

Când nu doar timpul îţi permite cât şi starea generală, dezvolţi jocuri. Diferite jocuri. Doar ale tale. Doar tu cu tine. În ochii celorlalţi sunt decât nişte acţiuni notori şi hazli. Oricât ar sta ei să-şi bată capul să descopere reguli, alţi posibili participanţi, şi dacă sunt, care-s condiţiile.. Ne pierdem uneori analizând şi contemplând jocurile altora şi uitând de ale noastre însene şi transformând astfel acestea în jocuri.

Plictisită de jocurile celor ce mă înconjoară, m-am întors la mine. Am încercat să văd dacă din toată analiza făcută ceva mi se potriveşte. Nimic. Nimic nu mi se încadrează. Acelaşi joc, aceleaşi reguli, unicitatea jucătorului face jocul într-un final.

Cel mai bine stau în umbră şi văd totul. Şi când spun văd totul văd dincolo de cele spuse. Pe lângă ce aud, sunt faptele, sunt reacţiile din situaţii. Priveam cum talentul de a îmbrăca realitatea nu-l stăpâneşte decât foarte puţini. Crezând că servindu-l gol-goluţ va fi acceptat, te trezeşti respins.. Şi uite aşa.. Dacă tot am văzut că una spui alta faci şi alta reiese, m-am jucat.

Era rândul meu să ies din umbră şi să mă fac vizibilă pentru a fi analizată. Şi m-am ascuns în spatele buclelor îndreptate, m-am ascuns în spatele bronzului căpătat de pe urma verii, m-am ascuns în spatele veşmintelor uşoare şi diafane, m-am ascuns în spatele stratului de fond de ten şi make-up aplicat cu grijă şi măiestrie.. Şi m-am expus privirilor. Analizei. Tragerii de concluzii. M-am expus primelor impresii..

În sinea mea aveam un zâmbet în colţul guri si-o privire de vultur. Mulţi încă se joacă la nivelul 1. La privit şi atât. Nu pot trece la 2. La observat şi cercetat. Nu.

De pe urma jocului am scăpat cum am prevăzut.. Cu puţine întrebări profunde.. Încă se joacă superficial. Prea superficial.. Nu ştiu cine-i de vină.... Atenţia ţi-e atrasă de fizic astfel ignorând omul din spatele măştii.. Nu-l vezi deşi este în faţa ta astfel dovedindu-ţi că ascunzătoarea lui e mult mai bună decât tot ce poţi întreprinde tu în acest sens..

De-a faţa-ascunsealea m-am jucat şi sunt ascunsă şi acum.. Adevăraţii căutători par a nu mai fi...

Cu drag,

eu.

Alergare

Oprindu-mă din alergat, constat că nu ştiu de ce alerg. Sentimentele şi stările se împletesc atât de înşelătoare încât greu văd adevăratele motive. Sau motivul.

Eliberare sau disperare. Nu ştiu care predomină. Sunt atât de strâns legate între ele încât nu le mai pot separa. E ca şi când ai amesteca două ape.. Ştii că-s amestecate dar nu le poţi deosebi.. Omogenizate perfect sau aproape perfect.

Zâmbet trist. Toţi văd zâmbetul, frumuseţea lui.. dar la o analiză mai atentă vezi tristeţea din spatele lui. Probabil că... nimeni nu priveşte atent şi toţi se mulţumesc să arunce o privire superficială şi să nu se afunde în întrebări. Probabil că şi ei au tot un zâmbet trist pe chip doar că sunt actori mai buni şi ştiu să ascundă mai bine..

Dar îmi place să alerg. Să simt cum mă înălţ spre ceruri deşi doar cu sufletul fizic fiindu-mi imposibil.. Îmi place cum simt când închid ochii atingerea vântului, cum mă cuprinde.. Cum mă înalţă şi coboară.. Iar disperarea mă face să gonesc şi mai tare depărtându-mă şi mai mult..

Cât de bine mă simt alergând.. Oboseala e inevitabilă dar şi amorţeala de moarte dă naştere unei refaceri şi mai puternice..

Cu drag,

eu.

Dezvăluire

Recunosc. Mă numesc Maria. Maria-Luciana. Puţini, zic eu, sunt cei ce-mi ştiu şi al doilea nume. Cei ce-l ştia nu şi-au dat osteneala să reţină acest aspect. Şi s-a ajuns astfel ca în această zi să număr pe degetele de la o mână persoanele ce nu-mi ştiu buletinul...

Trei. Trei au fost persoanele ce şi-au amintit că numele meu este compus.

Să vorbesc despre aceste persoane ar fi de prisos. Cât despre cele ce au uitat.. Aş spune că asta e... Doar că nu-i aşa. Şi vorba unei prietene, asta înseamnă un semn de întrebare pentru ambele tabere. Pentru mine, că nu-i consider nici măcar apropiaţi.. Iar pentru ei.. că, nedându-şi osteneala au demonstrat că nu le sunt atât de importantă sau apropiată.. But, wtf, de asta am şi rămas fără prieteni. Că nu-şi amintesc nici măcar zilele mele festive..

Eh... Greu. Dar, când primeşti astfel de şuturi, avansarea e inevitabilă.. Şi te mai câştigi şi cu un strat de "dovadă de prietenie" din partea celorlaţi.

Şi, La Mulţi Ani vouă, celor ce purtaţi numele Sfintei Fecioare Maria... Şi mai ales, vouă, celor ce nu au primit urări de la prietenii uituci.

Cu drag,

eu.

Mai rar....

Divina inspiraţie m-a părăsit. Sau ... Muzele mele sunt plecate în concediu. Sper doar că, dacă-s în concediu, în cel mai bun caz, să fie pe la mare sau munte sau printr-un oraş mare european să vadă ce eu nu văd dar când vor reveni, să revină înzestrate.

Sau, dânsul hipnotic al ielelor din capul meu a dispărut. Sau, au obosit fetele să se mai agite prinzând în mrejele lor pe cei slabi.. Sau s-au plictisit şi ele de acelaşi dans mereu, de aceaşi muzică sau chiar de aceaşi slabi de înger..

Şi iată-mă le 9 fără ceva zăcând la propriu şi gândindu-mă că două posturi slabe pe săptămână e prost. Că nu-mi pot imagina ce va urma după această perioadă de covalescenţă... Nu ştiu dacă voi mai putea scrie la "acelaşi nivel" dacă am avut vreunul.. Nu mă pot gândi cum să mă resuscitez din toată povestea asta..

Hmmm... Mi-au intrat în grevă gândurile. Şi nu ştiu cât va dura..

Cu drag,

eu.

Later edit

Sau.. Am fost lăsată fără sentimente puternice. Nu iubesc pe nimeni. Nu-mi doresc pe nimeni. Nu am o tristeţe sau supărare mare pe suflet. Nu sufăr. Nu mi-e dor aşa rău încât să mă urc pe pereţi.. Sunt ca şi când nu cunosc aceste stări.. neştiutoare.. Doar că eu le cunosc..

Curcubeu de noapte

Pentru toate cele vise ce ţi le doreşti a le împlini şi nu poţi.. există curcubeul de noapte. Speranţa de a putea fi realizate cândva. Nutreşti astfel dorinţa şi pasiunea de a le împlini. Atâta timp cât nu devi victima propriei capcane nu-i nimic grav. Dar, între a fi prins şi a nu fi prins uneori diferenţa fiind nu prea mare.. te trezeşti dorindu-ţi să vezi curcubeu în noapte..

De la persoană la persoană diferă. Unele vise fiind atât de puerile, de hilare încât altul le vede prosteşti şi amuzante.. Fie cum o fi, în ochii altora visele noastre sunt copilăreşti. Dar sunt ale noastre.

Îmi place să îmi realizez unele vise. Să lupt pentru ele. Să le realizez cum cred eu că e mai bine. Dar cred că mai mult îmi place când stau şi întocmesc fiecare pas. Bucată cu bucată. Îmi place când mă trezesc pe drum şi văd că unele le realizez mult mai bine decât am plănuit.

Dar am unele vise ce nu le pot realiza. Nu sunt nici dezamăgită, nici tristă din cauza asta.. Dacă nu le-aş avea nu cred că aş fi om... A fi om probabil că pe lângă toate definiţiile ce există, mai înseamnă să şi lupţi pentru idealurile şi visele tale.. Chiar dacă ele nu se împlinesc, dar sunt atât de frumoase..

Şi din multitudinea de vise ce dansează în jurul meu.. acum nu pot întocmi nici unul spre realizare.. Mă las pradă celor ce nu le voi realiza probabil niciodată..

Cu drag,

eu.

Într-un final..

Toate par a se aşeza iar sub un strat de praf. Am obosit să tot ajung praful de parcă nu ar fi sau nu s-ar mai aşeza.. Cert e că şi în ultima vreme am stat deoparte privind la jocul ce se dădea în faţa ochilor.

Mâine mama părăseşte ţara. Prima dată pe anul acesta. Ce vreo câţiva ani tot acumulează astfel de ieşiri. Când te vezi într-o astfel de situaţie uiţi de multe şi te gândeşti dacă i-ai spus aia sau cealaltă.. Ştiam că pleacă de-o săptămână.. Nu am vrut să mă gândesc la ziua de mâine. Încă evit să mă gândesc la ziua de mâine. Indiferent de vârsta ce-o am, nu pot trece uşor peste aceste plecări. Mă fac că nu-mi pasă, că mă descurc, că nu-s dezechilibrată de plecarea ei.. Dar sunt. Mi-e greu că pleacă. Fac faţă tuturor situaţiilor ce le pot întâlni în gospodărie, nu mi-e frică de ce am de făcut.. Nu e vorba de asta.. E vorba de mama.. Că nu o să o mai aud strigând la mine "fată, fă o cafea că parcă n-am puteri"... Eu cu cine mai râd când mă uit în oglindă probând nu ştiu ce rochiţă şi zic că m-am îngrăşat iar în replică vine "da, ca biscuitele pe dungă"... Sau de felul cum îmi vorbeşte când mă încăpăţânez să apropii mai mult un tip..

În toată nebunia ce-o simt acum, mai mare teamă am că, deşi voi pleca şi eu într-o lună, eu nu am să mai revin curând, probabil. Am un gând de a mă achita de unele ce nu mă lasă să dorm.. Apoi, voi putea face ce-mi doresc de mult. O rupere de realitate sau punerea unor baze. Însă, totul atârnă de cele cinci săptămâni aproape ce vor urma..

Mă gândesc şi realizez că nu există nimeni care ar putea să mă ţină aici.. În afară de ai mei, nimic şi nimeni nu are atâta forţă încât să mă ţină locului.. Într-un fel e bine deoarece ştiu că inimi grele nu las în urma mea.. Un gând de alinare.. Şi-un zâmbet trist în urma acestei realizări. Dar e bine..

Acum.. las timpul să treacă şi să văd dacă pot să mă ţin de-o promisiune făcută unui bun prieten..

Cu drag,

eu.

Ending-uri

Uite cum cele mai frumoase "flori" sunt ... ... ... [a se traduce aceste trei seturi de câte trei puncte de suspensie drept "încercare de găsise unui cuvânt potrivit"] ...

M-aş gândi că ar fi "flori de mucegai" doar că mi-aminteşte de-o poezie şi e prea poetic şi frumos. Deci, nu-i bun termenul.

Cele mai frumoase flori sunt bacterii devoratoare de carne.. Ceva mortal. Singura scăpare e să îndepărtezi ţesutul infestat.. Uneori se ajunge şi la amputapea membrelor dacă nu este descoperită la timp şi se extinde..

Aşa aveam impresia că un prieten este ca o floare pură, frumoasă ce necesită atenţie şi protecţie. Te amăgeşte prin frumuseţe răpindu-ţi minţile. Te îmbată prin parfumul ei deosebit de irezistibil. Te face dependent de gustul lui şi ştii că nu poţi fără a mai lua o doză..

Nu ar fi exagerat dacă stai drept să te gândeşti strâmb.. Sau invers? Stai strâmb să judeci drept?

However.. Ce părea nevinovat şi inofensiv e mai letal decât contaminarea la km 0 la reactorul de la Cernobâl imediat după accident.

Mda.. Pot să mă laud că anticipasem această mişcare şi mi-am luat măsuri de precauţie.. Faza nasoală era că nu vroiam să se întâmple! Nu-mi doream ca şi el să fie atât de prost încât să confirme relaţia noastră în faţa iubitei.. Ca mai toţi cei ce credeau că dacă o fac va câştiga încrederea pierdută. Cică o iubeşte.. Aşa o fi... dar... Mă laşi? Odată sădită sămânţa neîncrederii, nici cele mai bune metode de înlăturare nu sunt eficiente..

Şi iar văd cum ce părea inocent şi-o ia de la altă mască de inocenţă.. Cred că umblă ceva în aer şi e la modă inocenţa..

Cu alte cuvinte... Suntem actori sau scenarişti... Depinde doar de noi cât de repede trecem de la "interpretare" la "capacitatea de a regiza"...

Cu drag,

eu.

Kilometric

O mulţime de idei într-un haos general stăpâneşte nestingherit creierii mei.

Oricât aş încerca să fac o ordine, haosul e şi mai mare. De ce să mai încerc să aranjez când aranjarea e nearanjare?

Luând la întâmplare, găsesc concluzia că indiferent de ce aş face.. depărtez pe toţi cei reuşesc să se apropie de mine. Căutând prin arhiva amintirilor.. nu e prima dată când fac acest lucru. Şi nu va fi nici ultima.

Găsesc într-un loc ce pare a nu se mişca, dorinţa nebună ce mă cuprinde când merg pe vechiul drum spre mare. Deşi parcurg doar maxim 2 km, cât distanţa de la gară către comună, este suficient să adulmec în aer aroma libertăţii. Pomii de pe marginea drumului, casele ce par a nu simţi efectele trecerii timpului.. maşinile ce acum nu mai roiesc pe acest traseu.. toate au menirea de a oferi o stare de libertate de mulţi visată. E ca şi când în libertatea ce ţi-e oferită, când simţi vântul atingându-ţi trupul, când auzi freamătul copacilor şi cântecul păsărilor.. abia atunci simţi cu adevărat libertatea. Puterea de a fi fără limite. Şi zâmbeşti. Iar dacă închizi ochii... desfaci braţele larg... respiri adânc.. şi auzi în cap tare şi clar "Running, Running"... simţi cum sufletul ţi se înaltă lăsând în urmă trupul ancorat în realitate.

Găsesc la polul opus acelei stări.. este ancora ce mă ţine pe loc când e vorba de dorul de depărtare. De imposibilitatea de a admite că nu voi mai reveni aici.

Într-un loc ascuns.. În spatele unei ceţe, stă pitită pasiunea. Pasiunea nopţilor petrecute în braţele unui tip. În braţele lui. Şi are fundă roşie, cadou fiind acolo aşezat vocea lui, privirea, mentalitatea şi felul de a gândi, trupul, tot. Acolo e el. Doar pasiunea şi atracţia şi nebunia şi avalanşa de senzaţii ce le-am simţit doar cu el.. Şi asta a fost.. păcat că doar cu prea mult timp în urmă.

Găsesc nevoia de a iubi şi de a-mi revărsa iubirea toată asupra cuiva..

Găsesc una în jurul alteia gravitând ca planetele în jurul Soarelui.. toate micile plăceri..

Găsesc până şi dorinţa de a fi cineva sau de a reuşi într-un domeniu total diferit de ceea ce ştiu..

Nu mai încerc să fac curat în camera asta numită strategia "minte". O las aşa..

Cu drag,

eu.

Ascunse-n'oapte...

Nu. Nu mă acoperi cu corpul tău. Lasă-mă să respir. Prin fiecare por al pielii degaj prea multă căldură şi mi-e cald. Mi-e foarte cald.

Nu. Nici nu mă ţine-n braţe. Fă-o doar dacă mâinile tale mă liniştesc şi nu sunt ameninţătoare.

Nu. Nu mă săruta mărunt şi superficial. Fă-o carnal. Fă-o să nu mai pot respira. Fă-o ca şi când ai sorbi un pahar de vin.. Atent. Concentrat. Să nu faci risipă.

Nu. Nu mă săruta nici pe spate.

Nu. Mi-e prea cald..

Sunt..

Sunt derutată.

Gândesc că nu eşti tu cel ce trebuie să fie..

Nu ai cum să fi. Dacă erai tu acela nu ţi-aş mai fi spus ce să faci.. Ai fi ştiut deja..

Ai fi ştiut că trebuie să deschizi geamul mai mult.

Că vreau pahar de vin în stânga şi ţigara în dreapta..

Că nu acesta-i momentul oportun pentru a-mi oferi afecţiune.

Fi rece. Fi dur. Fă-mă să-mi doresc să te cunosc..

Acum... da..

Lasă-mi sărutul pe omoplat..

Deschide mai larg fereastra..

Adună-te..

Şi.. Închide uşa în urma ta..

Mâine... e o nouă zi.. Şi vreau să fi singură în pat când mă voi trezi.. Să mă gândesc la tine când voi deschide ochii.. Şi să te sun..

Nu le căuta.. Pasiunile ce-au fost nu le găseşti ascunse-n'oapte..

Cu drag,

eu.

Duminică?

Îmi lipsesc acele duminici ce le uram când le aveam. Mă gândeam că nu stăteam acasă nici 24 de ore, că pe puţin 8 ore mi le petreceam în tren venind-plecând de acasă şi că-s obosită. Că eram mai obosită decât vineri seara când încheiam săptămâna la birou avută şi pe ratb/metrou petrecută.

Mi-e dor de sentimentul acela bagaj ce-l aveam când mă urcam în 101 de la titan către obor. Simţeam uşurare. Plecam din capitală şi dintr-un oraş cel iubeam şi reveneam acasă la cei de care îmi era foarte dor. Zic sentiment bagaj pentru că, la propriu aveam impresia că-l lăsam pe undeva pe la Diham în drumul meu spre gară.. şi-l luam tot de acolo când reveneam după nici 24 de ore.

Ajungeam acasă, pupături, îmbrăţişări, neamuri venite. Unele dragi unele atât de enervante încât te întrebai dacă realizează ele că te-au văzut şi săptămâna trecută şi că nu pleci pe alt continent şi nu au să te mai vadă.... ani. De fiecare dată când ajungeam acasă era ca un fel de festin, mic festin.

Acum, duminica e în familie. Acasă. Simplu, acasă. Aş pleca dar în acelaşi timp, starea de nu pleca trage de mine. Două părţi. Mereu în conflict. Pleacă/nu pleca. Aventuri/stabilitate. Alb/roşu/negru. Şi astfel săr din una în alta neştiind uneori ce şi cum.

Cale de a trece de la una la alta prin paşi/etape nu există. Ca o minge de ping-pong dintr-o parte în alta..

Şi mi-e dor de acele duminici şi nu mi-e...

În ceaţă sunt iară....

Cu drag,

eu.

Rămas bun..

Păi ar cam fi timpul să închei socotelile cu unele situaţii.. Fie ele dătătoare de plăcere sau bune pentru trecerea timpului.. Sau.. bune la nimic decât la hrănirea iluziei că mai ai şi tu ce face din când în când.

Dacă în urma trecerii timpului am reuşit să pun punct multor situaţii doar prin simpla neprezentare astfel fiind scutită de fel de fel de vorbe, stări, sentimente şi regrete.. sunt şi situaţii în care trebuie să pui punct zicând clar şi răspicat "gata. ajunge.". Cum s-ar zice altfel, să iei taurul de coarne. Una dintre problemele pe care le întâmpin sunt gândurile că nu-i cel mai bun moment. Şi astfel amân. Întârzii. Mă exchivez al dracului de mult, şi de bine, doar să nu aleg.

De asta fug eu. De alegeri. Dar poate şi mai mult probabil fug de consecinţele alegerilor. Urăsc să greşesc. Dar cui îi place să aleagă prost şi apoi să vadă că a ales prost şi să trăiască pe urmă cu gândurile "cum ar fi fost dacă..." ? Nimănui, spun eu. Nimănui nu-i place această etapă. Şi uite aşa.. fac eu ce fac.. şi evit să pun punctul pe "i" uneori lăsând totul la latitudinea timpului.

Dacă situaţia, sau persoana, sau ce-o fi ea, trece testul timpului.. merită să alegi. Dar de cele mai multe ori, timpul mi-a dovedit şi ceea ce mi-a înclinat gândul să aleg. Faptul că nu merită. Satisfacţia de pe urma ăstora este prea mică.. Şi astfel, din nou analiza ce-o fac şi timpul sunt pe aceeaşi undă.. Doar dacă nu aş mai pierde vremea lăsând timpul să treacă.. Dar fac asta doar pentru a mai acorda o şansă..

Timpul este necruţător. Şi uite cum lăsarea trecerii timpului mă face să admit realitatea încă odată.. Nu a fost să fie.

Rămas bun.. vouă, perioadelor şi persoanelor alături de care m-am simţit bine, alături de care am plâns sau râs. Vouă, persoanelor în care m-am refugiat căutând înţelegere, compasiune, ajutor, iubire.. Vă mulţumesc..

Cu drag,

eu.

Despre iubire.. Altfel

Până nu demult, mă dădeam de ceasul morţii crezând că am început să mă îndrăgostesc. Şi mă vedeam suferind iar în urma neîmplinirii. Eh.. Nu ştiu cum am făcut sau ce am făcut dar acum când mă gândesc realizez cât de aproape am fost să pic în acea capcană.

Îi zic capcană deoarece cam aşa este. Dai de ea când nu te aştepţi şi pici ca fraierul şi te alegi cu urmări grave. E ceva de genu : vânătorul devine vânat.

Dădeam indicaţii altora depre cum să nu pice în aşa ceva, sau despre cum să evite situaţiile. Cred că am început să-mi urmez sfaturile ce le dădeam altora şi m-am scos din terenul plin de capcane. Iar acum.. Urmăresc dintr-o zonă sigură spectacolul ce se întinde jos.

Capcanele s-au deschis iar astfel a dat naştere la mii de flori cu o coloristică şi o frumuseţe greu de imaginat. Până la urmă, suntem într-o junglă în care căutăm oaza de linişte îmbinată cu iubire şi siguranţă.

Toate la timpul lor.. Dacă activezi o capcană de genul, există riscuri. Şi-n primul rând rişti să deschizi o iubire prematur din care primul val te face să-ţi pierzi capul, iar ea, floarea moare prea repede. Sau poate, dai de-o capcană deja deschisă şi atras de frumuseţea ei te prinzi într-un haotic val ce nu ţi-era destinat şi pe care ai crezut că-l înţelegi.. Partea urâtă în aceste două situaţii e că se termină rău.. De cele mai multe ori moartea acelei flori şi rănirea celui atras cel mai mult.

Şi e frumos să vezi aceste capcane-flori înflorite. Şi să vezi cum alţii se pierd cu firea. Să vezi cum se amăgesc crezând că-i floarea lor nu este chiar atât de plăcut dar.. poate vor învăţa să fie atenţi.

Dar e frumos să vezi cum aceste flori nu-s capcane. Şi sunt pure flori ale iubirii.. Fiecare dintre noi avem o astfel de floare. Depinde de noi dacă suntem atraşi de capcanele-flori sau de floarea simplă..

Cu drag,

eu.

De-ale mele

De-ar fi fost acele vremuri pline de mister, de zâne, vrăjitoare, prinţi şi prinţese.. aş fi fost probabil acuzată de vrăjitorie. Că dacă m-ar fi văzut cei din comisia aia de acuzare de vrăjitorie, m-ar fi ars pe jug fără judecată. Atunci am scăpat, acum nu mai interesează pe nimeni.

Nu am căutat vreo matură pe care să zbor, ce-a pe care o foloseam s-a rupt când am aruncat cu ea după strigoi. Nu mi-a ieşit nici un neg mare-n vârful nasului.... cred, că pe cel ce-l îl aveam l-am ars cu laser-ul..de, tehnologia asta nouă.. Nu m-am cocoşat că nici una din neamul nostru nu au fost. Nu mi-am luat pisică neagră că aduce ghinion. Şi nici vreo pelerină din aceea neagră care te ascunde din cap până în picioare şi care te face nevăzută dacă stai într-un loc întunecos, că cea pe care o foloseam nu mai e bună.

În schimb, am cumpărat ierburi. Alte ierburi decât pe cele ce le cultiv de un mileniu jumate. Unele sunt ceaiuri. Unele flori. Altele mixturi. Unele preparate deja. Altele nu încă.

Şi ajunsă acasă, mi-am aruncat pălăria mare de paie şi m-am apucat de amestecuri. Poate că dacă aş fi avut sânge de balaur şi vreo gheară de dinozaur aş fi făcut vreun amestec groaznic, exploziv că de mult nu am mai făcut aşa ceva... Dar, cum nu am avut, m-am rezumat la sângele de viperă, gheară de vultur, ochi de aligator şi lacrimi de albină şi-am preparat.... Stai, astea nu mai există. Of. Uit că acum 1357 de ani le-am folosit ultima dată pentru a şterge amintirea neamului meu din cărţile existente.

După ce am zdrobit petalele de trandafir şi am amestecat seva cu miere, am luat de la macerat oţelul de trandafiri. Acum, singurele poţiuni ce le mai realizez sunt decât creme pentru întinerire. Măştile făcute pe bază de miere sunt bune pentru menţinerea corpului tânăr, iar oţetul.. Eh.. Oţelul e bun la multe.

Cât de dor mi-e de vremurile când alături de suratele din alte neamuri ne întâlneam şi vorbeam despre noua poţiune de adormit, de vechiul leac de dragoste sau de cine mai e cu cine. Ce de domniţe veneau pe la noi pentru a le da şi lor poţiuni de îndrăgostit, otrăvuri sau prafuri de adormit. Acum.. acum se mai realizează câte un film stângaci despre ce-am fost cândva.. Nici măcar nu au un gram de adevăr..

Cu drag,

eu

Întârziere

Când terminasem aseară postul trecut, vremea îşi făcea de cap. Vântul vizita toate casele ce aveau ferestrele deschise. Tunetele se auzeau uşor. Fulgerele luminau uşor cerul.. Iar aerul devenise răcoros după prea multe zile toride. În sfârşit după mai multe nopţi puteam dormi liniştită.

Atât de mult a lipsit vântul acesta încât aveam să ofer recomperă deoarece bănuiam că a fost răpit. Ştiu că pe la cinci şi ceva ploua torenţial, cum nu a mai plouat de mult. Era o atmosferă atât de calmă. De liniştită.. Încât aveam impresia că este un vis.

Acum sunt afară şi privesc cerul ce este gri şi pare greu din cauza norilor plini de apă. De-ar începe să plouă nu m-aş grăbi să intru în casă. O nu!

Mi-aş înălţa privirea. Aş închide ochii. Mi-aş deschide larg braţele şi m-aş lăsa atinsă de ploaie. Vreau să simt ploaia.... Atâta tot. Vreau să simt ploaia.

Cât ador liniştea ce se lasă când plouă. Cât ador paşii grăbiţi pentru a fugii de ploaie. Cât ador chipurile zâmbăreţe din ploaie. Cât vreau să plouă iar.

Şi nu întreba de ce.. Vreau să plouă.

Cu drag,

eu.

Poveste

E-n noapte târziu oricum. Trecut de 12... dacă mă uit la ceas am şi confirmarea. Dar, nu pot privi ceasul atâta timp cât în cap încă-mi mai sună Running Running Running.. Iar sub fiecare închidere de ploape am şirul de evenimente în faţă.

Povestea clasică. O ea, un el. Ea trecut tumultos. El băiat de bani gata. Ea neîncredere. El să-i facă pe plac tatălui. Iar a se cucerii unul pe altul a fost şi jocul ce i-a apropiat şi mai mult. Dar vine o vreme când unele decizii au menirea să aproprie şi mai mult oamenii, însă pe ei doi i-a depărtat. Aventurile trăite împreună i-au făcut să îndure tot ce le-au ieşit în cale dar şi să trăiască cu o iubire prea copleşitoare, de neînţeles, nerostită şi neîmpărtăşită. După despărţirea cea urmat drumurile lor au fost acelaşi dar neştiut de ei. El era alături când ea avea nevoie. Ea era acolo când el aveam nevoie de sprijinul ei. Ea îl încuraja. Ea îi dădea siguranţa că orice vă întreprinde va reuşi.

Drumurile cu fost separate timp de şase luni. Timp în care el a cunoscut între pasiuni o alta. O alta de care ea a aflat şi pe care a vrut să o cunoască să se asigure că-i cea mai bună soluţie atât pentru el cât şi pentru ea.

Însă revederea după acest timp a avut menirea să facă acele două inimi să bată la unison.

Iar această melodie, Evermore - Running era derulată pe imaginile următoare. Ziua nunţii lui. Emoţii. Sentimente contradictorii. Luarea la cunoştiinţă a alegerii greşite. Căutarea confirmării că nu-i o alegere greşită. Şi gonea pentru ultima dată spre locul unde ştia că-i ea. Şi o vede alergând iar pentru a salva iar acel factor ce i-a unit iar şi iar şi iar. Iar acum i-a adus împreună pentru încă odată. Ca şi când le dădea de înţeles că orice ar face ei doi, tot împreună vor ajunge. Şi erau iar alături după multă vreme urmărind acelaşi vis spre libertate, spre împlinire, spre iubire. Însă, nu ea avea să fie motivul pentru care el nu se va căsători. Nu ea va opri nunta. Chiar dacă îi venea greu să-l vadă la altar cu alta la braţ îi va reda libertatea lăsându-l să fie fericit. Şi pentru ultima dată, propunerea lui de a lăsa totul baltă şi de a fugii în lume a fost refuzată.

Acum el era în faţa altarului. Preotul începu a rosti jurămintele. Semnul că făcea o greşeală nu încetă să apară. Tot intervalul de timp cât întunericul i-a cuprins, gândurile le-a zburat unul la altul, iar inimile lor s-au reîntâlnit în întuneric. Când lumina reapăru zarurile fuseseră aruncate. Privirea lui a găsit-o în mulţimea de oameni, ca şi când ştia unde este fără ca ea să-i fi spus. Şi simţindu-se străin faţă de cea cu care intenţiona să-şi lege destinul, a anulat nunta.

Şi da. Vor rămâne împreună după ce vor mai trece peste o serie de piedici. Însă, acest episod este marcant.

Am încercat să fac un cadru al evenimentelor în care eu am descoperit melodia. M-am pierdut în cuvinte. Dar când să vorbeşti despre iubire a fost uşor? Niciodată. Chiar dacă iubirea aceasta este venită ca idee într-un film... nu poţi fi atât de imun sentimental încât să nu o înţelegi..

Cu drag,

eu.

in my head!

"Too many words
Too many lies
I can't quite see the truth
When I look into your eyes

I feel I'm cured
And I know I should
Step away turn around
Let my feet hit the ground
... running, running,
running, running...

You don't need a broken heart
To know one can be broken
You just need to open your eyes... Yeah
We don't need to be decieved
To know a lie can be spoken
We don't have to learn everythings twice...

I don't know
I really don't know
If this castle in the sand
Is strong enough to stand

I feel I'm cured
And I know I should
Step away turn around
Let my feet hit the ground
... running, running,
running, running..

You don't need a broken heart
To know one can be broken
You just need to open your eyes
We don't to be decieved
To know a lie can be spoken
We don't have to learn everything twice..

Coz I know
How it feels
All the pain
Is so real
Coz you sink
And you drown
Till your feet hit the ground


.... running, running,
running, running..

Coz you don't need a broken heart
To know a heart can be broken
You just need to open your eyes
We don't need a tv show
To tell us the which way to go
We just need to do
What you know...

Evermore - Running.."

Merită ascultată.

Eu ştiind şi contextul sau episodul şi filmul, această melodie are un impact şi mai mare asupra mea.

Căutaţi-o. Ascultaţi-o. Învăţaţi. Riscaţi. Pentru iubire învaţă să rişti şi să iubeşti.

Cu drag,

eu.

Pi.Es. Felul în care solistul strigă "Running Running" mă face să mă gândesc la dorinţa de a ajunge la iubirea ce-am pierdut-o..

Nervi.. de vară

Se poate şi vinerea trei ceasuri rele? Cred că da. Şi da, la mine au început încă de dimineaţă.

O albină ameţită nu a avut altceva de făcut decât să-mi testeze rezistenţa pielii tălpii. Şi a intrat între talpa piciorului meu şi papuc [mă chinuiam să-mi potrivesc piciorul în şlap] şi şi-a înfipt acul ce pulsează venin într-un deget de-al meu. Până nu am scos acul durerea şi starea de durere nu a încetat. Şi mi-a trecut starea de disconfort până acum. Acum când am plecat până la bunică-mea, iar mersul pe jos ete că mi-a dăunat. Nu ar fi o problemă piciorul ce simt că nu-l mai simt, cât starea de nervi ce-o am.

Am o verişoară mai mică cu un an decât mine şi o alta mai mică cu 11 ani. Relativ legate între ele prin mine. Şi când se pun de acord să-mi fie împotrivă le reuşeşte atât de bine încât ai zice că-s vorbite şi nu că ar fi între ele o distanţă de 50km.. Cea mare pare a fi băută în cap şi nu pricepe din prima ce-i spui deşi îi vorbeşti destul de explicit. Să-i găsesc scuze? Probabil vorbea cu Radu şi nu era atentă când îi spuneam unde este ştrandul.. Mă rog, fiecare cu interesele lui. Dar, de ce dracu mă mai bate pe mine la cap cu prostii de genu "că nu mi-ai zis unde-i" când două rânduri mai jos în conversaţie avea adresa.. Neamuri.
Dar, cea mică.. e contrar mie. Poate şi ca fizic. Şi ca exprimare. Şi ca tot. De-o nesimţire ieşită din comun şi de-o prostie ce te bagă la nebuni. Orice ai încerca să vorbeşti cu ea, sau să-i explici, nu poţi. Dacă tu zici da, ea zice nu. Şi o face doar pentru a mă enerva pe mine.. Iar ăsta seară a ieşit rău. Atât de rău încât am luat decizia de ai evita doar să-mi fie bine. O cădere de calciu vara e ca o zi goală în 50grade la soare.

Şi pe lângă toate acestea.. E cald. Atât de cald. Nu poţi funcţiona normal pe asemenea temperaturi. Eu una nu pot.

Cu drag,

eu.

Sucit

Sau cu susul în jos.

Enervare.. Mai mult stare de iritare. Orice îmi dă o stare de iritare astfel, până la enervare fiind doar un pas.. Cred eu....

Şi m-au luat întrebările. Multe dintre ele sunt puse doar ca să fie o idee într-o furtună de idei. Altele... sunt punct ochit punct lovit..

Una dintre ele este :

De Ce Mă Citeşti?

Ce găseşti aici de revi dragă cititorule?

Adică, eu nu m-aş citi.. Că îmi vine să intru să modific idea iniţială şi prin încercarea de a perfecţiona schimb sensul iniţial.. Probabil aşa se întâmplă şi-n cazul vostru cu scrierile voastre.

Dar pe mine? Pe mine de ce mă citiţi?

Curiozitatea mă roade.. Mă macină ca pe un sâmbure de măslină când e prins în acele discuri imense de piatră spre a obţine uluiul mult dorit.. fac referire la vechiul proces de obţinere a uleiului.

Cu drag,

eu.

Ireal

Un cuvânt ce mi-a intrat în vocabular de vreo două zile. Cert e că, în ultima vreme mai tot pare ireal şi astfel, dându-mi mie fel de fel de idei cum ar fi întrebarea "dar ce-i real?"

Ireal.. Să încerci să simţi când nu poţi să simţi. Când încerci să găseşti îmi inima ta acea tresărire care să-ţi însenineze o zi ploioasă şi noroasă.. Când te gândeşti că mai acum ceva timp te rugai să nu mai simţi.. Iar acum.. Implori să simţi din nou..

Ireal.. Cum totul trece părând a nu modifica nimic.. lăsând totul cum îl ştii.. Şi totuşi.. Câte s-au schimbat!?! Mai ieri erai la drum către şcoală cu oameni ce-i cunoşteai de la trei ani.. şi care acum.. trimit invitaţii la nuntă sau botezul copiilor..

Ireal.. Cum te gândeşti că acum câteva zile erai cu nasul în cursuri şi că acum realizezi că acele câteva zile sunt de fapt luni. Luni în care tu.. ai fost inconştient... de trecerea timpului..

Ireal... cum te-ai oprit să asculţi timpul şi te-ai trezit fără a notifica vreun sunet distins de toate celelalte. Când, zgomotul ce-l vrei să-l auzi este viteza cu care-ţi curge sângele în vene lăsând în urma lui urme ce nu le observi încă..

Ireal..

Căutând să găsesc răspunsul mă pierd în elaborări ce nu mă încântă..

Cu drag,

eu.

Către cer

În ultimile seri privirea mi se îndreaptă către cer. Căutând ceva parcă acolo sus. Sperând să zăresc ceva ce nu vede nimeni. Însă nimic. Nimic. Nici stele multe. Nici luna nu prea am văzut-o. Nimic. Ca şi când nimic din ce vreau eu să văd sau să găsesc nu există.

De parcă unele soluţii le-aş găsi privind cerul.. Iar m-a cuprins valul de disperare. Şi nu găsesc liniştea gândurilor mele. Lacul ce-mi cuprinde toate ideile, gândurile, este acum tulburat de.. vechi alegeri din trecut ce le consideram soluţii.. la acel moment.. iar acum.. Îmi vor capul.

Aş încerca să privesc şi acum cerul încercând să găsesc linişte, speranţă.. Dar cerul este cuprins de nori. Mari nori întunecaţi. Ameninţători. Fără tunete. Doar fulgere. Şi vânt. Nu e rece. Este cald totuşi.. Şi nu-s stele. Iar eu sunt tot agitată. Ca un animal într-o cuşcă. Sau, o metaforă mult iubită de mine, ca o furtună-n borcan.

Încerc să găsesc soluţii, ca de fiecare dată. Şi sunt soluţii. Una ar fi.. să mă angajez. Şi probabil aş reuşi să evit aceste valuri de agitaţie şi teamă şi nervi.. Cred că trebuie să-mi mişc fizicul în acest sens..

Către cer iar mi se saltă privirea. Sperând să văd stele. Să zăresc măcar o stea să îi admir strălucirea.. Dar, ia-o de unde nu-i..

Cu drag,

eu.

Pe la ei

La rugăminţile unor foşti colegi de liceu, azi am plecat de acasă pentru a petrece o zi cu ei undeva pe plajă-n Călăraşi. Pentru cei ce nu cunosc geografie, prin Călăraşi trece braţul Dunării numit Borcea şi oferă spre încântare frumoase porţiuni cu nisip de noi numite la singular plajă.. Ei, noi ne-am reorientat şi nu am vrut să petrecem pe una dintre plajele de pe tărâmul ţării noastre frumoase, ci ne-am zis hai la bulgari.

Şi am trecut cu bac-ul, cu buletinul, cu 25lei în buzunar şi ne-am simţit bine într-un complex turistic cu amenajări specifice verii. Piscine, pentru toţi. Pentru copii cu topogane şi alte nebunii. Pentru cei ce ştiu să înoate un bazin de o adâncime de peste 2m şi un al treilea bazin, mult mai mare, cu o adâncime de până la 1.65m. Ne-a fraierit aia la schimbul leului în leva de ne-a omorât. Dar ce mai contează banii [ce nu-i ai] când a fost foarte frumos.

Dar nu pot spune că oraşul Silistra e ceva drăguţ. Râdeam cu băieţii că pare a fi un oraş mort. Şi mort mort. Adică, nu lume să se agite după o pâine, suc, apă. Nu trafic. Nu parc auto de să-ţi rupi gâtul când vezi un nou model de maşină. Era o maşină două cu numere de-ale lor abia la 5 când am plecat noi. Dar nu. Noi suntem mult mai bine decât ei. Şi când zic asta nu o zic că sunt eu născută şi crescută în ţara aceasta. Nu. Absolut nu. Oraşul acela este mort de-a binelea. Dar, singura sursă ce mai pulsează viaţă este turismul. Şi Doamne cât de bine reuşesc aia să exploateze ce au. Pe când noi.... noi ce facem? Ne batem joc.

Ei bine da. Poate nu toată Bulgaria este la fel ca acel oraş. Cum nu toată România nu este la fel cu Călăraşiul. Două oraşe port la Dunăre. Dar aceasta este singura asemănare. Restul doar diferenţe de-o parte şi de alta mai proaste dar cele proaste foarte multe la ei.

Având în vedere că am plecat să mă rup de realitate şi să sper că nu voi da iar de ce nu vreau, nu prea am reuşit. M-am rupt de realitate doar când am văzut că ei o duc mult mai rău decât noi. Dar am dat peste persoane ce nu doream a vede. Tipicii noştri masculini cu impresii, aroganţe şi superioritate. Oricum ai face, nu scapi de ei oriunde te-ai duce.

Cu drag,

eu.

Pi.Es. Încep să mă rumenesc şi "iubesc la nebunie culoare pielii mele"

Realizări

Când te pregăteşti să renunţi.. apare mereu ceva mic, mic, mic care te dă-napoi şi te face să te răzgândeşti. Poate că apropriaţilor nu le arăţi asta. Şi nimănui nu arăţi asta. Deşi tu le arăţi ce vor ei să vadă, tu.. tu faci oricum ce vrei iar ce faci tu ei nu vor. Încă mai speri într-o cauză pierdută. Dar ... aşa eşti tu, felul tău de-a fi. Ajuţi pe toţi. Spui o vorbă inspirată oricui are nevoie. Eşti umărul pe care se plânge. Ce mai. Eşti omul bun cam la toate. Iar prietenii tăi.... prietenii tăi cei mai buni sunt cei care ştiu că nu suporţi perenele galben sau că dormi vara dezbrăcată sau că primul lucru care-l faci dimineaţa este să pui de cafea şi apoi îmbrăcatul. Ei sunt cei ce s-au săturat să te vadă singură. Şi daia le ascunzi iar, şi iar, adevărul. Că tu încă mai crezi într-o cauză pierdută.

Şi minciunile acestea dacă nu le-ai spune şi le-ai spune într-adevăr adevărul.... ar aduce cu ele ceea ce eviţi. Să ţi să spună iar, şi iar, şi iar "că nu e bine". Vezi în ochii lor iubire. Recunoştiinţă. Încredere. Suferinţă. Neînţelegere. Apreciere. Dorinţă. Dar Doamne cât nu ţi-i doreşti când încearcă ei să ia frâiele în mâini şi să conducă în locul tău. Cât urăşti asta. Şi îi şi înţelegi când o fac. Şi de ce o fac. Şi pentru ce o fac. Doar că.. poate ei nu ştiu că ţie ţi-e teamă. Iar dacă le-ai zice-o.. mamă ce de întrebări/discuţii/teorii ar urma. Şi timpul ar fi irosit.

Dar.. Hai la o cafea cu mine! Am şi frişcă. Te invit la o şedinţă de depanări amintiri. De râs. De făcut poze..

Dar tu ai plecat. A plecat şi ea. Şi cealaltă. Şi ei doi. El de plecat de mult într-o altă ţară. Da. Nu singur ci cu o ea. Şi rămân singură şi privesc cum aburul iese din ceaşca de cafea înălţându-se uşor spre cer.. iar tu.... supărată salţi privirea absentă după abur şi te orbeşte soarele puternic. Şi de unde am plecat? Uite că beau cafeaua singură. A câta e oare?

Poate că ar fi timpul să renunţi cu adevărat. Realitatea e că din firul cu un infinit de capilare nu mai e decât un singur capilar ce uneşte partea asta de ailaltă. De s-ar rupe el singur fără să-l tai eu... Nu ştii cât mai alimentează. Sau dacă e sec.. Dacă-l tai şi se porneşte o hemoragie de nu te vezi? Şi dacă-l tai şi nu se-ntâmplă nimic? Şi.... şi dacă mă fac eu că nu văd că e un singur firicel şi plec? Plec. Fuga e şi ea bună nu? Am renunţat să mai alimentez speranţe deşarte.. Oare a câta oară e asta când o rostesc?

Cu drag,

eu.

Nimic nou

Mereu am stări din acestea. De plictiseală. De "nu am chef de nimic". Observ faptul că acum sunt din ce în ce mai puternice în durată. Şi faptul că ţin mai mult şi faptul că sunt şi mai puternice în starea de fapt. Şi chiar sunt plictisită.

De blog-ul celălalt m-am plictisit. Toţi au aşteptări. Vor scrieri cât mai bune sau la aceiaşi lungime de undă. Dar, come on, crezi că pot scrie mişto mereu? Crezi că eu sunt ok mereu? Probabil că o parte din cele mai reuşite posturi sunt bune din prisma stării ce-o am când le concep. Nu pot fi mereu în aceiaşi stare! Nu am cum! Nu-s mereu plină de tristeţe. Sau de angoasă. Sau de alean. Sau de pasiune. Sau de dor. Sau de dorinţă. Sau de gelozie. Nu. Toate astea la un loc mă caracterizează, şi uneori una din această stare predomină, dar nu mereu.

Poate că şi din acest motiv mulţi dispar de acolo. I-am plictisit. E bine că aici, mă am pe mine într-o oarecare măsură.

Şi Doamne cât de plictisită sunt....

Cu drag,

eu.

Depărtări

Muzele mele se pare că nu au revenit din vacanţă. Au rămas lângă mal. Acolo unde valurile nu mai au forţă să ajungă. Acolo-s şi ele. Iar eu... eu stat şi mă întreb ce să fac.

Cam în ultimile zile am tot pregătit prăjituri. Azi am schimbat reţetele şi am încercat două noi. Bune. Deja nu mai am. Am doar urmă de prăjitură în frigider. Şi mă mai miram cum naiba de am reuşit să pun pe mine. Şi prăjituri, şi mâncat consistent.. Eh.. bine e să fi acasă şi să nu ai ce face şi să nu ai şi probleme.
Cred că intru într-o pauză. Vreau să plec la mare să-mi găsesc muzele. Asta vreau să văd dacă şi reuşesc. So, dispar de pe aici. Probabil voi reveni cu gânduri şi inspiraţii noi. Dar până să revin, ;) , numai de bine.

Cu drag,

eu.

Teoretic?

... bat câmpii.
Practic? Stau şi dezvolt teorii ce au fundamente proprii-le-mi experienţe.

Dar până la urmă de ce trebuie să ţii seama când dezvolţi o teorie? Care-s paşii pe care trebuie să-i urmezi pentru a dezvolta o teorie bună? Eu nu-i ştiu, dar dacă e să fac o teorie cuiva merg pe instinct. E ca şi cum literele se aşează singure într-o anumită ordine formându-mi cuvintele, iar acestea le formulez după placul meu.

Dând din una-n alta, am picat la mijloc. Sunt ca "măgarul între oi" dacă ştiţi jocul acela cu mingea. Tipul asupra căruia aruncasem o iluzie de sentimente scapă numele meu în faţa tipei cu care se cuplase. Nu ar fi fost nimic grav dacă nu spunea observaţiile mele ironice cu privire la situaţia lor hilară. Neprezentându-i tipei tot ce trebuie, mă trezesc prinsă la mijloc şi trasă de observaţie că mă amestec unde nu-mi fierbe oala. Of. După o teorie a chibritului primită printr-un mail îi zic fetei că dacă aş fi săltat capacul să văd dacă fierbe oala lor ar fi ştiut. Dacă le vroiam răul aşa cum am fost înştiinţată, probabil ar fi simţit ce înseamnă să se amestece cineva. Eu făcusem o banală observaţie cu privire la spălatul rudelor în public. Şi le-am zis că "îmi sterpezesc dinţii copilăriei aceste certuri între "oamenii mari" ce nu au ce face decât să se denigreze şi public".

Şi într-un final, le-am prezentat iubăreţilor teoria conform căreia relaţia lor era menită eşecului încă de la început. Prin distanţă, locul în care s-au cunoscut, cum a evoluat relaţia, semne astrologice, faptul că-l ştiam pe el, faptul că ea e o figurantă şi tot aşa. Dar cine să asculte când un bătrân dă din clanţă? Nimeni. Şi ete cum acum, le prezint efectele teoriei ignorate.

Se spune că "dacă nu ai bătrân, să-ţi cumperi". Şi dacă ai şi nu asculţi de el, ce faci? Răspund eu : îi scoţi ochii, să nu te simţi prost, cu de ce nu mi-ai spus.

Ce interesant e să fi privitor la spectacolul altora. Ştii şi roluri. Şi acţiune. Încerci să nu să se repete greşeli trecute şi sfârşeşti prin a le revedea iar şi iar şi iar. Am nevoie de scenarii noi. Probabil că trebuie să schimb domeniu. Trec la căsătorii şi căznicii. Nu. Nu mă mărit încă. Că nu am cu cine.

Cu drag,

eu.

Pi.Es. Şi nici nu vreau să mă mărit încă.

De la ploaie...

Iar prin minte-mi umblă obsesiv versurile :
"de atâtea nopţi aud plouând
aud materia plângând"...

Plouă. Plouă. Şi iar plouă. Evit televizorul. Peste tot aceleaşi vechi noi ştiri. Inundaţii în mai toate judeţele. Parcă aceasta ar fi prima ploaie din istoria omenirii acestei ţări şi i-au luat pe nepregătite. Sistem de canalizare superficial. Dar luatul pe nepregătite la noi în ţară este tipic fiecărui sezon fie el de vară prin caniculă sau mai nou, ploi abundente, fie el de iarnă prin căderea masivă de zăpadă sau, prin lipsa acesteia şi prin temperaturi foarte scăzute şi insuficienţa presiunii gazului. Eh, uite că.. nu e sezon să nu aud/auzim "...autorităţile au fost luate pe nepregătite când ...". Eu una m-am săturat de aceste autorităţi nepregătite.

Ce ar trebui să facă aceste "autorităţi" ca să fie "pregătite", în orice situaţie? Există cumva cursuri de pregătire pentru situaţii de genul? Adică, se ţin cursuri pe la vreo facultate de cum să previ inundarea, seceta şi canicula, gerul şi ninsorile abundente? Există aşa ceva? Ia să aflu eu ce facultate au aceste cursuri de "neluare pe nepregătite" şi să devin o autoritate care să spună "de această dată, nu am fost luaţi pe nepregătite deoarece am prevăzut căderea masivă de zăpadă în iulie, seceta şi canicula în ianuarie şi februarie, dar şi faptul că ruşii ne vor sista din raţia de gaze ce trebuie să asigure căldura primăvara din septembrie până-n decembrie şi toamna din martie-n iulie.".

Este perfect scris. Nu-mi joacă mintea feste şi nici nu-i o glumă. Probabil că autorităţile vor fi pregătite doar când aşa va fi situaţia. Probabil că autorităţile vor participa la aceste cursuri când "anul" va fi ca mai sus structurat iar eu aş fi o autoritate oarbă. Dar, până vom ajunge în structura de mai sus, vom mai auzi de multe ori "autorităţile au fost luate pe nepregătite".

So, mă duc să-mi cumpăr nişte cizme de cauciuc, sper doar să găsesc mărimea mea, şi să mă pot plimba şi eu liniştită prin mica Veneţie ce a devenit localitatea mea.

Cu drag,

eu.

Deprimant

Speram ca toate observaţiile mele pe tema alt el şi iubirea lui să nu fie adevărate. Speram ca el să fie mai deştept şi să nu să se lase prins în mrejele unei fete morgana atât de evidentă. Purta masca de fată inocentă, dulce, suavă, firavă. Nu-ţi trebuia decât o privire de cunoscător de caractere şi persoane ca să o înţelegi. El însă, prins în farmecul ei.. nu ar fi admis adevărul nici dacă-i puneai un revolver la tâmplă.

Cică o iubeşte. Şi s-au despărţit. Cât m-am plictisit de placa asta. Cât m-am săturat să aud şi să văd peste tot iubiri ce nu sunt. Imitaţii de sentimente. De trăiri şi fapte. De emoţii. Imitaţii de dragoste. Cât de nenorocit eşti să spui că o iubeşti când presupusul sentiment de iubire ce-l simţi pentru ea nu este decât fuga de realitate? De ce ai fugit atât de repede şi te-ai grăbit să spui că o iubeşti când nu o iubeşti? Crezând că dacă faci asta, voi veni eu la tine şi te voi implora să nu mă părăseşti? Greşit! Cât se poate de greşit. Deschide ochii şi priveşte-mă şi spune-mi că într-adevăr o iubeşti încă de pe vremea în care noi doi ne iubeam în casa bunicii tale! Spune-mi că nu o iubeşti de când eu ţi-am zis nu a treia oară. Spune-mi că nu eşti atât de prost încât să confuzi sentimentele atât de mult.

Dar eşti mult mai prost! Mult mai prost. Fugi pentru că nu te mai vreau. Dar te-ai întrebat de ce nu te mai vreau? M-ai întrebat de ce nu te mai vreau? Nu. Şi acum, uite că plâng pentru tine. Plâng cu lacrimi de crocodil ce-ţi ung falsele răni pentru o iubire ce nu-i adevărată.

Când eşti refuzat, nu fugi în braţele nălucii ce o vezi. Nu. Nu fugi acolo. Ci mergi încet. Fugind nu vei mai auzi realitatea. Acum te doare. Acum fugi! Fugi!

Aş spune "of". Of!!!!! Dar nu pot. Nu pot. Aş râde şi râd că suferă. Râd atât de tare încât mă doare burta. Câtă naivitate..

Cu drag,

eu.

Rupe-mă

*
"Rupe-mă de realitate. Să nu mai văd la fiecare pas falsuri.
*
Rupe-mă de viaţă. Să nu mai simt durere.
*
Rupe-mă de mine. Să nu mai am rădăcini.
*
Rupe-mă de moarte. Să ştiu că nu mai există somnul etern.
*
Rupe-mă de noapte. Să ştiu că nu numai în întuneric te pot iubi.
*
Rupe-mă în o mie de bucăţi.
*
Rupe-mă cu mâinile.
*
Rupe-mă fără clipiri.
*
Rupe-mă şi întregeşte-mă.
*
Întregeşte-mă dimineaţa la răsărit când lumina e dulce şi pură.
*
Întregeşte-mă seara la apus când mă cuprinzi în braţe.
*
Întregeşte-mă în viaţa ta şi iubeşte-mă.
*
Întregeşte-mă făcându-mă să te iubesc.
*
Întregeşte-mă şi învaţă-mă să ajut pe cei ce au nevoie.
*
Întregeşte-mă când vei avea toate piesele.
*
Întregeşte-mă şi dă-mi o nouă viaţă..
*
Întregeşte-mă.... doar."
*

De Luciana. V.

Cu drag,

eu.

Neapropiata apropiere

Să plec de acasă iar era una dintre dorinţele cele mai mari. Nu-mi doream decât să iau trenul şi să stau privind pe geam cum lanuri de culturi se succed. Şi am plecat. Am plecat pe-o căldură ce-ţi usca la propriu căile respiratorii. Am plecat şi cu muzica-n cap speram să ajung mai repede şi să văd dacă maşina lui e la poarta părinţilor lui. Speram să-l văd.

Iar când dorinţele-ţi sunt şi îndeplinite te gândeşti cum să nu crezi că acolo sus e cineva care te ajută. Eram întâmplinată de un prieten ce tot drumul a ţinut să mă facă să râd copios. Ajunşi în centru privirile iar erau multe şi curioase. Se merită să pleci undeva unde nimeni nu te cunoaşte şi te priveşte cu atâta luare de seamă. Mă simţeam buricul universului, deşi urăsc acest lucru. Se mai merită uneori.

Din toate râsetele şi glumele şi bancurile am fost în stare să depistez undeva în depărtate o muzică din ce în ce mai tare. Instinctiv ştiam că el e. Timidul meu. Era şi el venit aici. Maşina-şi face apariţia şi muzica invadează locul. Omul ăsta ştie să se facă auzit când vrea. Zâmbetul lui ştiam ce înseamnă. Emoţia unei revederi era mare.

Probabil că în aer era ceva respingător pentru toţi ceilalţi deoarece au plecat invocând diferite motive. Nu vorbe. Nu mii de cuvinte fără rost. Doar priviri. Zâmbete. O comunicare pe bază de reacţii chimice. Dar cum telefoanele sunt şi un lucru nociv, ne-au sunat telefoanele iar discuţia în chimie cu "mi-a fost dor de tine şi am venit zilnic aici să în speranţa că vei revenii" şi "am revenit deoarece şi eu vroiam să te mai văd şi uite-mă aici privindu-te şi comunicând cu tine" s-a pierdut prin adăugarea de unde negative. Privirile s-au unit iar, ploapele s-au coborât privind fiecare buzele celuilalt, limba-şi face apariţia printre buze pentru a le umezii.. respiraţia uşor se intensifică.... sărutul indirect era la fel intens ca acela plin de foame unul pentru celălalt. Privirile s-au unit iară. Pasiunea ce nu exista iniţial a luat locul încântării. Dorinţa cuprindea trupurile odată cu fiecare privire unul asupra celuilalt.. Se simţea în aer o tensiune plină de vibrări înmiresmate. Tentativa de a rupe distanţa dintre noi a fost împiedicată de apariţia unor prieteni. Respiraţiile ne erau încă dereglate şi privirile aprinse când cei patru paşi dintre noi au fost ocupaţi de amicii noştrii comuni.

O oarecare apropriere dacă s-ar fi produs ar fi fost vizibilă în întunericul ce se lăsa. Scânteile cred că ar fi cuprins perimetrul luminându-ne. Mă întreb şi acum... ce s-ar fi întâmplat dacă între mine şi el nu erau patru paşi..

Cam târziu pentru această întrebare....

Cu drag,

eu.

Subit

Liniştea nopţii era spartă de tunetele din depărtare. Ici colo câte un fulger mai puternic luminează cerul. Aerul este greu. Cald. Cade pur şi simplu peste tine sufocându-te şi dorindu-ţi un dăzmăţ prin ploaia nopţii. Dacă şi ploaia ar veni mai repede să potolească arşiţa asta.. Dacă şi vântul ar adia..

Iar e plecat. Când ai nevoie de el nu-l găseşti. Iubeşte-n altă parte. Parcă ar fi un amant ce uită unde-i casa sau pe la cine ar trebui să mai treacă răcorind suflete şi trupuri încinse. Vântul este un amant bun. Odată ce te îmbrăţişează ştie ce are de făcut. Fie că te sărută pătimaş pe gât.. fie că te atinge cu buricul degetelor.. fie că-ţi sărută fiecare nod al coloanei.... Ştie să ofere. Iar uneori oferă mai mult. Alte ori doar te amăgeşte făcându-te să disperi.

Acum îl vreau. Vreau să intre pe geam. Să agite trandafirii parfumând aerul. Să răcorească atmosfera. Să mă cuprindă într-o îmbrăţişare. Să mă înalţe în ceruri nebunitoare de senzaţii şi emoţii..

Dar întârzie să apară. Probabil când va apărea şi se va furişa în pat lângă mine eu voi fi adormită... Dar.. va veni..

Cu drag,

eu.

Pi.Es. Căldura dăunează grav dar foarte grav gândirii decente.

Dacă nu-i, nu-i

Unele idei de scris le am în momente neaşteptate. Eu le zic "vizita muzelor". Zic neaşteptate deoarece inspiraţia mă păleşte când mă aştept mai puţin. Ca de exemplu azi când eram la târguieli cu mama şi ne uitam printre rafturi după detergenţi şi vorbeam despre relaţiile din ziua de azi.

De câteva zile, am în minte o horă de idei ce încet încet se prind una cu alta. Le găsesc potriveala ca într-un joc puzzle. Doar că.. nu le pot concretiza pe deplin. E ceva de genu : din tot tabloul eu abia dacă am unit 10 piese din 1000. Zic că în sfârşit le pot prinde sau suda pentru un final fabulos dar la o a doua privire.. e greşit tot. Iar acum, adică acum când încerc în a le pune cap la cap iar, nu reuşesc. Nu mai găsesc potriveala ce-mi place mie. Probabil am de aşteptat un timp să am un view mai bun, să cunosc piesele mai bine şi apoi să mă apuc să termin tabloul puzzle.

Nici starea generală ce-o am nu mă prea ajută în a elucida tabloul ăsta. Nu că-s plictisită. Plictiseala la mine cunoaşte alte mărimi sau forme sau etape. Nu ştiu ce am. Am o stare de agitaţie. Parcă aş fi prinsă într-un borcan iar eu sunt furtună. Aşa mă simţeam în liceu când ideile mi-erau puse la zid şi analizate şi criticate prea mult.

Cred că am starea asta şi din cauza faptului că.. încep să conştientizez din ce în ce mai mult faptul că sunt singură. Şi singură din ce în ce mai mult. Şi oriunde mă uit ori văd iubire ori o simulare a ei. Şi cum în ultima vreme văd doar simulări.. mă întristez. Dar nu despre asta vreau să vorbesc deoarece-i un alt capitol.

Poate că ploaia asta m-ar calma dacă mă las prinsă de ea. Tună şi fulgeră de vreo oră dar încă nu plouă.

Cu drag,

eu.

Stea de mare

Le văzusem stând atârnate de un jnur negru printre alte suveniruri bune de orice ocazie. Ştiu că le priveam intens. Vânzătoare mă observase şi zâmbea conspirativ buzunarului meu. Iniţial, am plecat amânând pe mai târziu achiziţionarea de amintiri.

Şi am sfârşit prin căutarea de două stele de mare cu aceeaşi mărime. Am trei, una ce-o port pe post de pandantiv şi celelalte două le-am făcut cercei. Nu-s înnebunită după cerceii voluminoşi sau mari, dar dacă-s cu gust da. Îmi plac. Dar aceştia sunt minunaţi. Sunt creaţie proprie şi de ceea cred că-s cei mai frumoşi.

Inventivitatea la mine nu prea are limite. Oricând dacă situaţia mi-o cere, procesez ceva tipic mie. Iar eu eram tipa de pe plajă cu cercel de stea de mare. Doar un cercel deoarece în timpul procesului de producţie mi s-a rupt celălalt suport de cercel. Dar nu mi-a fost o problemă. Eram ieşită din canoanele normalului şi eram eu.

Ani e învăţată cu mine şi ştia că orice mi-ar zice nu o scoate la cap cu mine. Şi m-a lăsat în pace surâzând la adresa nebuniei mele. Băieţii în schimb, nu prea înţelegeau de unde până unde cercei când eu în cumpărasem pandante. Dar nu m-au întrebat ce şi cum. Au preferat să tacă.

Iar acum, caut să-mi fac şi celălalt cercel. Şi caut şi-o ţinută lejeră să se potrivească să ies să-mi etalez creaţia de sezon.

Cu drag,

eu.

În urmă

Sunt restantă la somn. Iar acum sunt într-una din stările acelea de conştienţă 3% sau.. mă rog, puţin sub 30%. Realitatea-mi-e confuză nereuşind să fac diferenţa prea bine între somn-somnolenţă-trezită. Simt ritmurile de la club şi acum prin corp cum mă invadează. Dar şi celelalte ritmuri...

De chemare a inimii mării. De cum valurile te îmbrăţişează şi te strâng la pieptul lor dorindu-te adânc în larg şi cum îţi şoptesc cuvinte ce doar trupul le înţelege. Am evitat marea noaptea. Nu am încredere în mine că aş putea rezista chemării ei. Şi cât doream ca azinoapte să mă pot pierde în braţele ei decât să mai simt dureri în tot corpul. Dar, nu am dormit o noapte întreagă, camera nu mi-a inspirat atât de multă încredere încât să mă las pradă somnului.

Azi.. M-am lăsat purtată de chemările adâncului mării. Eram un dulce contrast. Eu pe o saltea portocalie într-un costum de baie bleu din două piese într-o apă atât de albastră ca şi cerul. Şi acum înţeleg de unde durerea din braţe. De la lupta de a rămâne pământului şi nu apei.

Drumul spre casă mi-a fost lipsit de vedere cea mai bună parte a traseului. Răul de maşină m-a împiedicat să admir lanuri întregi de floarea-soarelui. Nu m-am bucurat nici măcar de drumul atât de pitoresc. [Nu am venit pe ruta normală spre Cernavodă ci am luat varianta aceea ocolitoare cu încă 40km. Cunoscătorii cred că ştiu despre ce spun.] Simţeam cum fiecare serpentină îmi provoacă o stare de "nu mai am loc" în stomac. Chinul lua loc ori de câte ori îmbrăţişam ca pe o pernă un rucsac şi chinul a dispărut complet când am intrat pe autostradă până-n Drajna.

Iar acum.. Mă refac după o insolaţie, nesomn, nefoame. Motive : am stat în soare cât am cumpărat suveniruri. Am citit pe pereţi cât a mai rămas din noapte. Nu am putut mânca de la răul de maşină.

Şi toate astea.... În urma unei aventuri de mai puţin de 24 de ore..

Cu drag,

eu.