Despre poezie...

"Adio...
Nu credeam că pe acest pământ
A mea inima întristată
Va rosti acest cuvânt..." Vasile Alecsandri - Adio. Din volumul Doine şi Lăcrămioare apărut în 18...Şi nu mai ştiu. Ştiu că întreg volumul este alcătuit din poezii ce exprimă iubirea în toate formele ei, cu toate urmările ei. Mi-am amintit de aceste versuri nu ştiu cum. Le am mereu în minte. Nu mă gândesc la ele. Nu am motiv uneori. Doar le am în minte memorate. Îmi plac aceste versuri, ca întreaga poezie de altfel. Nu am reţinut-o spre ruşinea mea. Dar nu pot ţine minte o întreagă poezie. Niciodată nu am putut. Pentru mine era un chin să memorez versuri ca la şcoală să iau note. Mi-a displăcut. Reţin mult mai uşor când citesc o poezie din dorinţa de a citi.

Mai sunt câteva poezii din care îmi amintesc o strofă. Lacul al lui Eminescu, marele Emin. Dar şi din Luceafărul, Odă - în metru antic... Mai sunt câteva dar nu are rost să le înşir. La Eminescu îmi place romantismul exprimat simplu şi cu înţelesuri profunde.

Ador poeziile lui Bacovia. Genul : Simbolism. "Plumb" este pe departe o capodoperă. În perioada rebelă a liceului, când nu-mi luam de la bibliotecă romane balzaciene scrise de G. Călinescu, citeam versuri. (apropo de Călinescu. Tipu a scris şi poezie pentru cei ce nu ştiu acest lucru. Sunt drăguţe.) Mi-a picat în mână astfel "Doine şi Lăcrămioare" a lui Alecsandri şi "Poezii de Bacovia". Şi aşa am descoperit minunăţia cuvintelor aşezate pe rimă, ritm şi picior metric care nu aparţineau marelui Emin.

Simplitatea cu care unele cuvinte grele ca plumb sunt puse într-o anumită ordine şi rezultând astfel metafore sau comparaţii mă uimeşte. Nu este la îndemâna oricui să ia cuvintele şi să le aşeze astfel încât ele să exprime stări, peisaje, sentimente, trăiri, chipuri, durere...

Câţi poeţi necunoscuţi există? Şi unii dintre aceşti poeţi necunoscuţi cu versuri minunate. Şi eu am fost unul dintre ei, dar ale mele versuri nu erau minunate. Da. Mă chinuia talentul şi scriam... Versuri... Acum? Nu. Nu mai am îndemânarea de a mai aşeza pe ritm, şi rimă cuvintele. La plezneală îmi ies dar versuri jucăuşe. Nu mai pot descrie durerea sau supărarea sau tristeţea din sufletul meu cum o descriam în acea perioadă.

Poate pentru poezie este necesar o anumită stare de spirit. Să fi melancolic sau nostalgia. Să iubeşti sau să suferi. Să fi trist sau să fi fericit. Nu ştiu. Cred că în acea perioadă iubeam, nu eram iubită, eram trădată, sufeream, eram tristă, plângeam. Ok ok. Şi acum mai am asemenea stări dar nu atât de adânci încât să scriu versuri. Acum mă descărc prin proză. Culmea. Aveam 3 la compuneri. Era alt chin să fac compuneri. Uram orele de literatură. Adoram gramatica în schimb. Dar să revin. Pentru a scrie poezii trebuie să fii atât de rănit să te poţi exprima? Trebuie să ai o asemenea durere în suflet încât să fi capabil să scrii versuri? Sau doar este o idee a mea...

Iubirea... Un sentiment ce te face a-ţi pierde capul oricât de raţional ai fi. Iubirea şi determinarea ei de a avea încredere în cel de lângă tine. Iubirea şi jocul ei dulce amărui prin care toţi trecem mai devreme sau mai târziu... Iubirea şi... puterea ei de a naşte genii...

Cu drag,

Eu, ce azi am fost mai... Melancolică...

Balonul de săpun...

Sau scutul meu împotriva tuturora. Stau în fund cu genunghi la piept cuprinşi în braţe cu bărbia sprijinită pe genunghi cu ochii semi deschişi (sau mai bine zis, poziţia fetusului) şi privesc în jurul meu tot ce se întâmplă cu ceilalţi. Stau şi privesc lupta lor cu lumea lor în lumea lor. Lumea realităţii.

Să nu crezi dragă cititorule (vorba lui Găinuşă dar şi el o are împrumutată) că eu, din balonul meu de săpun nu văd ce se întâmplă pe lângă mine. Cei care fac parte din lumea asta, a baloanelor de săpun, suntem destul de conştienţi de ce se întâmplă pe lângă noi. Da. Ştim. Dar lipsa de curaj, fuga de responsabilitate, de asumare a riscurilor, eşecurilor şi sentiment de eşec par a ne domina şi ne transformă în laşi. Nu spun că prin armura mea firavă de săpun totul se vede roz şi frumos. Eu urăsc rozul. Griul mi se pare sexi dacă tonul este plăcut.

Nu. Nu se vede roz, şi luminos, şi minunat. Nu. Se vede aşa cum o văd cei din tabăra cealaltă. Cum, care tabără? Cea a realiştilor. Ei sunt cei ce văd "normal". Adică, luptă zi de zi cu ceea ce noi nu vrem nici măcar să admitem.

Pare ciudat, dar cele mai multe relaţii au în componenţă un visător tâmpit ca mine şi un realist luptător ca mulţi dintre prietenii mei.. Acest echilibru este important. Uneori este nevoie de o persoană care să-ţi aducă aminte cum este când visezi. Şi alteori, de o persoană care să te tragă în jos din norii imaginari.

Dar există o problemă. Cel puţin eu observ că balonul meu de săpun se crapă încet încet. Asta din cauza frigului. Frigului din privirea celor ce ne înconjoară, din sufletul lor negru. Nu cred că şi lor le convine că în ultima vreme, cei ce duc lupte cu lumea, sunt mult prea mulţi.

Nu am cum să închei. Promit că dacă mi se sparge balonul de săpun nu am să devin cea ce mulţi visători devin. Adică, ucigător de vise.

Cu drag,

Eu. :*

Încă puţin...

Doar puţin a mai rămas din acest an. Din punctul meu de vedere a fost un an în care mai multe rele decât bune mi s-au întâmplat. Mă rog. Poate că am meritat să primesc palme. Şi şuturi în fund că nici eu nu sunt perfectă oricât de mult aş vrea să fiu.

Analizez de multă vreme anul 2008. Încă de prin vară, chiar din mai pot spune, când nici măcar jumătate din an nu se scursese, mi-am dat seama că nu am cum a face din 2008 un an excelent.

Păi, iniţial a apărut încă o tipă în locul în care mă refugiam în Bucureşti. Apoi, din cauza ei, nu am mai putut ajuta singura prietenă care merita. Au urmat certuri în sanctuar. Schimbarea locului de muncă. Ulterior am costatat că am reuşit performanţa de a schimba 4 job-uri. La facultate... Altă problemă. Fără finalizare de astfel. Dar am învăţat cel puţin lecţia mai mult decât mă aşteptam. Prin iulie, cam enervantă luna asta şi din cauza căldurii excesive, am făcut prostia de a-mi împărtăşii sentimentele. Şi ar primit un nu se poate una ca asta de nu l-am putut duce. În august, vestea bombă că din toamnă trebuie să reluăm nebunia cu găsirea unui apartament în care să locuim. În septembrie, boală, no job, A.S.E., new job, boală. Octombrie... A.S.E., plecat din bucureşti, savurarea mult prea intensă a minutelor când eram alături de el. Noiembrie? Linişte. Până la sfârşitul lunii când am cunoscut familia lui şi mare prostie. Iar decembrie... Puţini nervi, linişte, Crăciun şi terminarea anului...

Şi părţi bune. Prea puţine pe lângă cele proaste şi pe care nu le-am enumerat mai sus. Sesiunile... Cele mai amuzante perioade ce mă bine dispuneau deşi cam era de învăţat. Mă făceau să uit de tensiunea din apartament în sesiunea din februarie. Eram cu el mult mai mult timp. Nu realizam că începusem să-mi prind urechile. Apoi, am cunoscut o altă persoană ce a devenit ulterior cea mai bună prietenă a mea. Khalis... Pisica neagră. Iar prin august, un coleg de facultate s-a dovedit a deveni un prieten... de nădejde... Şi... Cam astea ar fi. Dar pot să pun la socoteală clipele de fericire tâmpă? Când mă trezeam cu zâmbetul pe buze fără motiv? Sau când primeam un telefon de la el? Sau când mă bucurăm de peisajul din parc? Sau de cel descoperit din 79? Dacă da, şi acestea sunt perioade bune din 2008...

Eu una, agăţ pe 2008 o fundă mai mare neagră şi una mai mică roşie... Pentru speranţă a doua...

Cu drag,

Eu.

Aş fi vrut...

Aş fi vrut ca tu să fi fost acea persoană lângă care soarele să mă prindă în braţele tale iar el invidios pe tine, să arunce razele lui cele mai luminoase, călduroase şi pure pe noi trezindu-ne...

Aş fi vrut ca tu să fi fost acela care, dimineaţa, înainte să fac ochi, să mă acopere cu ploi de sărutări mici, fierbinţi, umede şi insinuante...

Aş fi vrut ca tu să fi fost acela care să-mi spună "stai liniştită că trece şi vă fi bine..."

Aş fi vrut ca tu să fi fost acela care să-mi fie mâna invizibilă ce mă susţine atunci când mă clatin, mâna invizibilă de care să mă agăţ în momentul în care cad...

Aş fi vrut ca tu să fi fost acela care să-mi spună "Noapte bună!", să mă sărute pe frunte apoi să mă ţină în braţe...

Aş fi vrut ca tu să fi fost cel care să mă sune şi să-mi spună "ce ţi-aş face dacă ai fi acum cu mine..."

Aş fi vrut ca tu să fi fost acela care, atunci când durerile mă răpun, mă fac să plâng, să mă iei în braţe, să mă linişteşti şi să-mi şopteşti la ureche calmante pentru durere...

Aş fi vrut ca tu să fi fost acela care atunci când ies din baie acoperită de prosop să-mi spună că locul meu e în pat lângă el şi nu în faţa şifonierului căutând lucruri pentru ascuns trupul...

Aş fi vrut ca tu să fi fost cel care-mi gustă primul mâncarea şi care să-mi fi spus dacă-i mai trebuie sare sau nu...

Aş fi vrut ca tu să fi fost acela care să-mi fie alături în aventura mea din bucătărie în încercarea mea de a pregăti ceva...

Aş fi vrut ca tu să fi fost acela care să mă iubească cu toanele, capriciile, nebuniile şi pretenţiile mele...

Aş fi vrut ca tu să fi fost cel care...

Cu dragoste de data asta...

Eu...

Tarziu...

Pentru multe. Pentru pareri de rau. Pentru compasiune. Pentru mila. Pentru ajutor. Pentru intelegere. Pentru iubire. Pentru iertare. Poate pentru tot.
O solutie ar fi ca totul sa ramana asa. Fara a mai incerca a impaca sau clarifica sau solutiona aceste "probleme". De ce sa le mai dau de cap? Poate ca e mai bine asa cum au picat. Poate ca pentru prima data in viata mea ar trebui sa nu mai caut in bolovani aur. Daca din acei bolovani va fi sa "rasara" aur, atunci ploaia si trecerea timpului sa faca asta nu eu. Cine sunt eu sa ajut si sa rezolv totul?
Este in firea mea sa ajut pe cine pot, cum pot si neconditionat sau chiar mereu. Uneori, luptand pana in panzele albe sau contra morilor de vand ca apoi sa nu capat nici un macar "multumesc".
Multi ar zice ca in sfarsit m-am trezit din prostia in care zacea. Dar zaceam constient. Stiu ca uneori sunt absurda. Dar nu pot fi nepasatoare la nevoile celorlalti. Ei da, sunt nepasatori la ale mele. Poate candva nu vor mai fi. Asta este gandul care ma consoleaza.
Candva ma vor ajuta cand voi fi la greu. Unii o fac deja..alti nu. Din partea cuiva anume astept o atentie sau ajutor special. Dar nu va veni...
Raman cu lupta cu morile de vant...
Cu drag,
Eu.

Cand totul este ascuns...

...sub un sal opac si firav pe sub care nu pot vedea nimic in partea cealalta. Doar forme si figuri abstracte poti distinge. Ma intreb ce reprezinta oare ridicatura de acolo, dar cealalta? Si incerc sa ridic voalul si nu pot. Nu este momentul oportun pentru dezvaluire. Dar ce era inainte acolo?
Nu era nimic altceva decat griji, probleme, situati, sentimente, trairi, tradari si altele ce le-am ascuns pentru a nu le mai stii. Ca, constientizandu-le aveau sa-mi umbreasca sau innegreasca perioada aceasta minunata.
Nu stiu nici eu cu siguranta daca voi putea da tot voalul la o parte in totalitate! Stiu ca peste unele este asezat de multa vreme. Are pana si praf! Si tocmai, stiu ce sunt, care sunt si cat de grave sunt.
Cateodata ma intreb daca nu cumva toata existenta mea se afla sub voalul asta. Nu prea are cum ca unele nenorociri nu pot fi astupate. Tu le acoperi iar ele ies la suprafata, ca o rana hidoasa sangeranda acoperita cu un pansament prea subtire.
Asa ca am aruncat salul peste Bucuresti, El, sesiune, probleme de sanatate sau nu, iubire (una noua, cea veche este impuscata de fix un an. Atunci te-am mintit bah, eram cu cineva, aveam pe cineva. Uite ca dupa FIX un an ti-as spune in fata ca nu te-am iubit deloc. Daca te iubeam, erai casatorit cu mine pentru ca as fi luptat pentru tine... dar, scumpule, nu te-am iubit). Si ce bine ma simt. Fara regrete.
Dar nu prea regret. Nu imi place gustul. Nu imi place nici gustul victoriei. Stiu cum si cu ce lupt si victoria in sine este a aceluia ce stie sa joace. Si jocul este mult mai amuzant si incitant decat victoria...
Sub voalul asta m-as ascunde pe mine. Sa nu ma vada nimeni. Doar sa ma distinga. Sa le salt intrebari. Sa-i fac sa se intrebe. Dar sa nu cunoasca...
Inca o nebunie scoasa de creierul meu plecat in cautarea unor raspunsuri...
Cu drag,
Eu.

Ghici ce!

Am impodobit bradul! Nu este unul natural din pacate dar asta mic artificial este de milioane. Contrar asteptarilor, miroase a brad! Am adus cateva grengute de brad cumparat de la o vecina.
Bradul nu are mai mult de un metru. Nici nu trebuie prea mult ca fiind mai mare, necesita mai multe podoabe. Asa ca, in asta mic, am reusit sa agatam cam tot ce doream. Globulete vechi de peste 20 de ani. Unele noi. Tocmai cumparate. De-a lungul anilor, nu au mai ramas multe globulete. Atat eu cat si fratele meu mai daramam bradul si ne alegeam cu o papara de care acum ne amintim cu placere.
"-Stai! Intai punem instalatia!"striga mama.
"-Neah. Punem beteala! " zic eu.
"-Nici una nici alta. Instalatia este arsa sau, ma rog, i-a iesit firul asta. Iar beteala nu o punem pe aceasta ca punem doar alba." ne calmeaza frate-miu.
"- Deci, ce cumpar pana la urma?" adauga tata.
Si tot asa timp de 3 ore, impodobim bradul. Printre telefoane "ce faci pissy?" sau "Adita, e meci. Mergem?" am reusit sa-l terminam.
Mereu a fost un prilej de a ne aduna toti la gramada, sa ne tachinam, sa glumim, sa cantam unicul vers "impodobeste mama bradul..." si improvizatia de rigoare.
Acum, stam si admiram licaririle instalatiei din brad. Si fiecare este absorbit de gandurile lui.
Al meu? Hmm, de Craciun pot fi cu el?
Cu drag,
Eu.

Obsesia lunii...

Iar aceasta este intrebarea DE CE... uite ca nu voi vorbi de ce ma obsedeaza intrebarea asta, ci voi abera pe teme ce nu le stiu... dar care incep cu de ce ?
De ce imi place iarna? Nu sunt o mare iubitoare de zapada sau de frig dar ador plimbarile , in general, cu sau fara zapada. Iar daca pun la socoteala peisajul alb... este cu totul divin. Plimbare brat la brat cu amica, prietena, iubita etc, poate fi relaxant...
De ce imi place cafeaua? Asta nu pot spune concret. Doar ca ii place gustul ei dimineata la prima ora.
De ce nu am idei? Pentru ca le-am innecat in mare si le-am ascuns de mine. sa nu mai stiu multe. Sa nu mai scriu multe. Sa nu le mai ascult. Sa ma gandesc la ele sa apara. Sa nu stiu de mine nimic concret.Sa ma las purtata de nebuniile sentimentelor si trairilor. De dorinte nerostite de ganduri sau trecute prin filtrul gandurilor ajungang astfel mai imcarcate de simboluri sau prea coafate.
De ce tind sa nu mai ascult de nimeni? Deoarece stiu ca nimeni nu stie ce vreau eu cu exactitate, ca toti vad la mine doar ce vor fara a stii ca eu nu agreez ceva. Ei nu cunosc adevaratele mele sentimente pentru ei sau chiar pentru el. Nimeni poate ca nici eu nu stiu daca acum urasc sau iubesc tipul cu ochi mari caprui care sta de cele mai multe ori langa mine la facultate. Daca tot ce simt este sau nu real nu o stiu. Asa ca, ce rost mai are sa mai ascult de ei cand nu ma ascult pe mine?
Da! Asta era! Nu ascult nici de mine.
Mai haotic decat niciodata, un post aberant si lipsit de inspiratie.
Cu drag,
Eu.

De ce...

...slow motion... Aici, asa este totul. Intr-un slow motion. Si nu ai cum a schimba asta. Nu poti bate la fund timpul sa treaca mai repede. Chiar daca l-ai putea prinde si pune pe genunghi si bate la fund ca pe un copil capricios, cand ii vei da drumul, ii va arata limba, ti-ar intoarce spatele si tot ce vrea el va face.
Asta mi se intampla cand sunt la tzara. Abia daca pot simtii trecerea timpului aici. Dar cand sunt in capitala, mi se pare ca nu am timp sa fac ceva. Ca si cand acolo, timpul nu mai este capriciosul copil caruia nu-i pasa, ci este un adult care alearga in coace si-n colo dupa realizarea telurilor propuse pe acea zi. Ma vad iesind la Romana, saltand capul din pamant, tragand aer in piept si gandit "pe cai Maria Ta, triumfam! Terminam si pe aceasta" si plec la lupta. O lupta contratimpului pierduta inca dinaintea inceperii ei. Si, intorcandu-te de la "lupta" realizezi ca de fapt, nu ai realizat nimic.
E ciudat cum totul se schimba atat de brusc. Astazi una. Maine alta. Cum, acum, crezi ca totul are o solutionare, iar dupa nici 5 minute sa realizezi ca aparenta hemoragie interna stopata se scurge prin alta parte.
Ciudat cum tot ce ai cladit incet, sigur, atent si cu masura se frisureaza cat ai clipi din cauza... A nu stii ce pentru ca ai crezut ca e bine. Ca e bine tot ce ai facut pana atunci. Ca, desi nu ti-a dat de ales, te facut sa accepti ca este cea mai buna cale. Dar, nu a fost asa. Tot ce a facut a fost sa distruga tot ce tu ai cladit cu teama in suflet ca va fi bine.
Cum se poate duce totul atat de repede de rapa? Ce trebuia sa fie cel mai important weekend al meu, s-a transformat in cea mai capitala eroare! Imi caut scuze pentru a-mi minimiza regretul, nu am insa decat banala "chiar daca nu acceptam, tot pe pulbere stateam,yeas?" . Dar, am acceptat, am distrus totul de pana atunci. Nu mi-a ramas decat marea dorinta, speranta "sa nu fie adevarat, sa fie bine, sa fie doar mintea mea bolnava care-mi joaca feste..."
Iar prinsa intr-un joc al ielelor, dureros, haotic, ucigator, innebunitor, orbesc, dracesc, nu rationalizez DE CE iar ele.

De ce...

Nici eu nu stiu. Pur si simplu iara de ce. M-am trezit pe cap cu un dor nebun. Ucigator. Nu am simtit o astfel de stare de foarte multa vreme. Am sa renunt la negatii. Am foarte multe pe limba care incep cu "nu", "nu stiu", "nimic".
Stiu doar ca ceea ce noi numim inima, ca organ, pare a fi stransa intr-un fel de lant. Cam tampesc pare. Dar starea aia de sugrumare, strangere, de stoarcere o simt. Simt cum este stoarsa fara incetare pentru a scoate din ea ceva. "ceva"-ul asta nu vreau sa-l pierd. Stransoarea este din ce in ce mai puternica, apoi se slabeste brusc ca si cand nu ar fi.
Dor. Asa definesc eu dorul. Durere sfasietoare a sufletului sensibil.
Inchei aici.
Sunt stoarsa pana la ultima picatura de dor pentru el.
Cu drag,
Eu

De ce...

De ce "de ce"...? Nici eu nu stiu. Poate ca este obsesia lunii DECEmbrie cel putin pentru mine... Poate ca este omagiul adus acestor intrebari ce incep cu de ce. Unele mai importante decat altele. Unele mai existentiale decat altele. Unele mai stupite decat altele. Unele mai inocente decat altele. Nu am raspuns la multe dintre ele. Nici pentru mine macar. Nici macar pentru de ce-ul venit de la el : "tu, de ce ma ajuti?". Raspunsul balbait venit de la mine nu a satisfacut in totalitate scopul intrebarii lui. Nici eu nu stiu de ce nu-i pot da un raspuns cinstit, corect sau mai stiu eu cum. Stiu doar ca vreau sa-l ajut.
De curand am descoperit cateva melodii de la George Michael, I can't make you love me, Kissing a fool, Somebody to love. Dar prima melodie ma duce cu gandul nu la imposibilitatea sa-l fac sa ma iubeasca, ci la gandul de a fi in bratele lui. Nu cred ca ar trebui sa vorbesc despre asa ceva pe blog, dar voi etala doar ce-mi inspira melodia. Dar nu stiu cum sa incep...
Stiu doar ca, daca inchid ochii, si ascult melodia il simt pe el aproape. Atat de aproape. Il simt cum ma strange in brate. Cum incet, isi incolaceste bratele in jurul meu punandu-si o mana in jurul taliei iar pe cealalta pe omoplatul stang. Incet, imi ghideaza trupul pe ritmul slow al muzicii. Ii simt respiratia in par si pe gat. Bratele lui le simt din ce in ce mai strans in jurul meu. Desi nu se cade o astfel de comparatie, am impresia ca bratele lui sunt ca un sarpe ce a prins o prada si nu vrea sa o piarda. Dar imbratisarea nu o simt ca pe o amenintare. Din contra, o simt ca o protectie... Culmea, imaginea indusa sau propusa de melodia asta, ma duce cu gandul la dimineata cand am dat peste el in bucatarie. Doar pentru ca luna intra pe geam, si era interesanta privelistea in care trupul lui era scaldat in lumina lunii. El arata bine. Eu cred ca eram ciufulita, ma trezisem sa beau un pahar cu apa.
Cam asta imi induce melodia. Un dans linistit in bratele persoanei iubite. Merita ascultata melodia...
Cu drag,
Eu.

De ce ... mbrie...

Cu intarziere, dar La Multi Ani! Voua, celor ce-mi cititi gandurile mai mult sau mai putin optimiste, si voua, celorlalti... romanilor.
Ma gandesc la postul asta de ieri. Incepusem a-l scrie de ieri, dar netul a picat... nu s-a salvat nimic... Imi hranesc blogul de pe netul de pe telefon... Rar intru de pe un pc si postez.
De ce "de ce... mbrie..."? Pentru ca pur si simplu aproape toate intrebarile noastre incep cu de ce : de ce nu ma suna? De ce tace? De ce nu vorbesti? De ce pleci? De ce ma ajuti? De ce ai acceptat ajutorul altuia si nu ai apelat la mine? De ce ti-e rau? De ce plangi? De ce face asta? Si sirul continua cu multe astfel de intrebari... existentiale. Iar "mbrie" eh, terminatia lui deceMBRIE, dar pe mine personal ma duce cu gandul la embrion. Nu stiu de ce. Totusi, este luna Nasterii Domnului Iisus si a Craciunului.
O luna a sperantei, a iertarii, a unui nou inceput, a schimbarilor. Este o luna in care mai poti schimba ceva in bine dupa un an negru. Mai poti face o fapta buna ajutandu-i pe ceilalti sa treaca peste micile probleme. As vrea sa pot transforma aceasta luna a acestui an in una inedita pentru mine. Cred ca prin inedita vreau sa spun sa o pot petrece asa cum nu am mai facut-o pana acum. Contrar gandurilor voastre, nu in familie. In familie mi-am petrecut in ultimii ani atat Craciunul cat si Revelionul. Nu ca nu imi place sanul familiei dar as vrea sa fie altfel. Nu am cum alaturi de el. El va fi cu prietenii lui de Craciun iar de Revelion posibil sa fie in Grecia. Eu nu sunt pe langa planurile lui inca. Dar si anul acesta voi sta in sanul familiei.
Adio ineditism (chiar exista cuvantul asta?). Bun venit monotimism... (sa o tin tot asa.). Voi fi acasa... Cam dezarmant suna. Stiu. M-am impacat cu idea ca pentru toti ceilalti sunt a 5 roata de la caruta. Ma impaca doar gandul ca va rasarii si soarele pe strada mea, dar pana atunci va mai trece o vreme buna de timp in care anotimpurile se succed de la sine fara ca soarele sa se arate.
Cum arata soarele asta? Nu cred ca mi-l amintesc... Posibil sa nu-l recunosc...
Pe mai tarziu... Poate pentru un post vesel.
Cu drag,
Eu.