Din copilărie

Doar ce am ajuns acasă. Mi-am schimbat fusta lungă în blugi şi m-am trântit în pat. Nu credeam că o vizită la rude poate fi atât de istovitoare. Dar, lăsând la o parte răul de maşină şi oboseala, a fost frumos.

Nu am mai fost în părţile alea de vreo 3 ani sau chiar 4. Ştiu că ultima oară nu am acordat atenţie prea mare drumului până acolo. Nu departe de unde locuiesc eu, mătuşa din partea tatălui îşi are locuinţa. Uite că nu ştiu câţi km sunt dar cred că vreo 35. În jud Ialomiţa, satul Gimbăşiani. Când eram mici, şi eu şi fratele meu, eram duşi acolo de bunică-mea. Copilării şi copilării. Noi îi spuneam deal, dar este una din terasele Ialomiţii, la adăpostul cărora s-au construit aşezări omeneşti cu timpul.

Încă şi acum mi-am rupt gâtul pe geamul maşinii să văd dacă în stâlpii'nalţi îşi mai au berzele cuiburile. Când eram mică, stăteam cu capul lipit de geamul autobuzului să le văd. Erau tot acolo. Tot în aceleaşi locuri de mai bine de decenii şi de ani de când le-am văzut eu prima dată. Dealul de care vorbeam mai sus, este pe partea dreaptă de cum intri pe şoseaua ce duce către Tăndărei. Aceiaşi pomi ce cu timpul au devenit păduri. Aceleaşi cărări ce duc prin văile terasei la păduri mici şi neatinse sau distruse de om. Şi am văzut şi vechiul conac boieresc ce încă stă să cadă. De când îl ştiu eu, este pe punctul de a cădea. O ruină ce ascunde istoria locului, greutăţile vremurilor apuse, iubire ce poate au trăit în spatele pereţilor. Din păcate nu ştiu nimic despre acest conac. Era încă acolo încadrat de nişte schele ce-ţi dă sentimentul că va fi restaurat.

Ajunşi pe strada ce duce către casă mătuşii, vedeam cum vechea cărare pe care ne urcam în vârful dealului când eram mici este acum plină de iarbă. Trecerea timpului a făcut ca ea să dispară. Doamne, câte muştruluiri ne mai luam când fugeam pe ascuns pe deal. Nu aveam voie. Ni se interzicea urcarea şi toate distracţiile de acolo ce le inventam cu minţile noastre de copiii.

Unele locuri au rămas acolo. Dealul. Casele. Drumul. Cuibul berzelor. Conacul. Dar nu şi dorinţa noastră de a mai pleca pe deal şi de a ne juca. Vorbeam cu vărul meu şi-i spuneam că aş vrea să mai urc odată acolo şi să văd dacă se mai vede lumea atât de mică şi eu eram peste ea mai mare. Să simt aerul învăluindu-mă din toate părţile. Şi mi se facă rău când priveam în jos că era prea abruptă panta. Vreau să mai fiu odată copil şi să mă mai bucur încă-odată de aceiaşi plăcere de libertate.

Acum, ne-am mărit mai toţi ce ne strângeam pe acolo. Unii s-au căsătorit. Alţii au relaţii serioase. Unii cu examenele la facultăţi. Alţii cu locuri de muncă solicitanţe. Iar eu, fără nimic din toate astea. Eu am rămas acelaşi copil ce-şi leagă strâns şireturile de la teneşi strânge cureau bine de la blugii tăiaţi şi puţini largi, îndeasă bine tricoul în pantaloni şi şapca pe cap şi-o zbugheşte pe poartă şi aleagă într-un suflet în vârful dealului crezând că dincolo de el se află munţii. Şi deşi ştia că nu se vor vedea, urca mereu cu dorinţa în suflet că poate mâine se vor vedea, doar numai să mă duc acolo.

Am zâmbit la acest gând, în închis portiera maşinii, mi-am rezemat capul de umărul mamei şi am închis ochii. Vântul ce adia din cauza vitezei maşinii mi-a adus la nas parfumul florilor sălbatice. Mai alungam de pe faţă şuviţele rebele ale părului şi am adormit cu o pace în suflet ce nu mi-am mai amintit de existenţa ei până acum...

Iar acum, trezită din liniştea mea, realizez că nu voi mai urca acel deal cu aceiaşi dorinţă de a vedea munţii.. Ştiu că nu vor fi colo...

Cu drag,

eu.