Sunshine...

Stăteam pe partea stângă a corpului şi priveam pierdută nebunia de flori din vaza de pe masă. Nu ştiu ce gândeam. La ce mă gândeam. Probabil la neglijenţa ordonării florilor în acea vază. Şi la cum lalelele alea trei sunt împletite şi cum încă mai rezistă acele zambile albaste şi ce parfum răspândeşte narcisele cele albe şi cele galbene.

Zâmbeam.

Lumina soarelui la apus începuse să coloreze iar cerul. Atât de minunat.

Cu mâna dreaptă îmi înlătur o şuviţă buclată de pe faţă. Din nou părul meu are propria lui personalitate rebelă şi hotărăşte că nu e bine cum e pusă acea buclă trimiţând-o iar pe faţă. Evit lupta. Nu ar mai avea sens să mă agit.

Priveam pe geam cum soarele arunca săgeţi roşii de lumină. Mi-am dorit ca geamul de la cameră să fi fost vitraliu. Oare ce nebunie de culori ar fi căzut pe pat atunci? Oare eu aş fi fost învelită de alte nuanţe în afara celei oferite de soare acum? Probabil că da. Nu-mi rămâne decât să visez la cum ar fi fost.

Nu am realizat când soarele a dispărut sub linia orizontului.... Aş fi vrut să mai stea puţin. Atât cât să....

Sună telefonul.... Reveria dispăru cum dispare în aer parfumul primăverii la adierea unui vânt rece...

Clipa fusese ucisă cu tonul de apel de la el şi la auzul vocii lui spunând.... Dar a picat bateria. Nu m-am mişcat să conectez telefonul. Să vorbească cu căsuţa vocală. Să-şi spună oful acolo.

Acum privesc forma întunecată a vazei ce mai devreme era scăldată-n lumină. Acum privesc şi telefonul cum încarcă şi cum îmi clipoceşte un plic pe ecran. Nu vreau să aud ce dorea. Mâine....

Acum visez cu ochii deschişi la cum ar fi fost dacă geamul de la camera mea era vitraliu...

Cu drag,

eu.