Emotionis...

Nu mai îmi amintesc nici o emoţie. Mintea mea nu găseşte decât emoţii petrecute cu multă vreme în urmă. Prea multă vreme. Singurele emoţii pe care le trăiesc în ultima perioadă sunt de o intensitate prea scăzută.

Vreau să simt iară bucuria reîntâlnirii. Acea bucurie care-ţi face palmele să asude când îl vezi venind, care te face să te bâlbâi când începe să-ţi vorbească, care te face să-ţi pierzi controlul.

Vreau să simt teama că el poate nu vine la întâlnire, că poate nu o să-i placă nimic din ce-ai făcut tu.

Vreau să simt frica de a pierde. Ce te cuprinde întâi cu un fior rece pe şira spinării când te gândeşti că ai greşit şi că este finalul. Frica aceea ce te face să nu spui nimic din cauza gândului, zicalei "dacă tăceai filozof rămâneai".

Vreau să simt furia care-ţi întunecă judecata când te sună şi-ţi spune că "a intervenit ceva, întârzii încă 30minute."

Vreau, vreau să simt aceste emoţii ce te face să-ţi pierzi controlui şi datorită cărora eşti stângaci şi amuzant şi cei ce cunosc zic cu zâmbetul pe buze "iar s-a-ndragostit".

Emoţiile de zi cu zi,-mi sunt oferite de natură, sau plăcerea de a descoperii o melodie mai bună, sau de a gusta un preparat culinar deosebit.

Teamă?
Mi-e teamă doar de faptul că va fi târziu.
Frică?
Nu ştiu de ce-mi poate fi frică. Nu am ce pierde. Mi-e frică de Dumnezeu, iar de celelalte mă feresc să nu dau de ele. Şi până acum mă feresc destul de bine.
Furie?
Această emoţie durează exact atât cât îţi ia să pronunţi " acid dezoxiribonucleic".

Nu ştiu cât timp a trecut de când nu am simţit acest val de emoţii.

A trecut doar prea mult timp.

Cu drag,

eu.