Politeţe...

Azi nu am fost în aplele mele. Am călătorit alte ape. Prea tumultoase pentru corabia mea. Mai mai să mă scufund. Noroc că undeva din minte mi-a venit o altă idee în afară de acea "să ne aruncăm în apă că oricum ne scufundăm". [ideea ce-mi veni fu strălucita "fă-ţi unghiile roşii" ştiu, pitzipongesc dar e adevărul]. Şi nu m-am scufundat.

Din politeţe tot ce am grăit azi a fost doar :
-"ok, vin imediat la masă" -mâncarea avea gust de carton dar ce mai contează într-o asemenea lume dacă tu simţi mâncarea hârtie?;
-"alo? nu vrei să vorbim mâine? azi nu am chef! şi ce dacă tu eşti bine? eu nu-s" - şi-nchideam telefonul fără alt cuvânt;
-"nu, nu vreau să ies. mâine." deoarece socializarea azi pentru mine a fost limbă străină ca chineza.

Din cauza obişnuinţei am ajuns să fac totul involuntar. Precum cafeaua dimineaţa; schimbatul în ceva decent că dacă era după mine stăteam cu perfuzia în mână toată astenia asta de primăvară; deschisul tv-ului şi închiderea lui în secunda următoare după finele derulării duble al canalelor în căutarea a ceva interesant; deschisul mail-ului, mess-ului, blog-ului şi verificarea de noutăţi dar tot aşa, nimeni nimic nou.

Eram pe ape nu teritoriale, dar foarte furtunoase. Nu ştiu cum de m-am lăsat purtată de curentul ăsta plăcut până acolo. Gândurile şi o ultimă conversaţie au fost nu devastatoare dar nici fără urmări. Dar cum spuneam azi într-un comentariu, asta am cerut asta am căpătat.

Dar, în partea cealaltă a fiinţei mele, cea nu întunecată, m-am bucurat de încă o zi senină de primăvară. Mi-a plăcut adierea vântului. Mângâierile soarelui. Parfumul ce venea din grădină. Ce de flori parfumate şi colorate! Cum să mai zaci pe mări agitate când pământul e mai sigur?

Şi mi-am dăruit singură un buchet diversificat din toate florile de prin grădină găsite dar mai lăsând câteva şi pentru mama că dacă nu lăsam, mă trecea Dunărea, l-am pus în vază afară lângă mine şi întinsă pe pătură, m-am lăsat bronzătă. Mă pierdusem în studiul atent al florilor şi în aranjarea lor când simţeam tot mai intens soarele pe piele.

Culmea e că fără să-ţi dai seama soarele asta bronzează. Nu că mi-ar pare mie rău. Pielea mea e neatinsă de o mare de soare de vreo trei ani!
O uşoară colorare nu strică. Mai ales mie care devenisem cam albă şi translucidă de la o vreme. Dacă mă maronesc până în septembrie şi mă trimite mama în Africa şi încep să scriu în etiopeană... înţelegeţi voi.... m-am ciorit şi mama m-a renegat.

Dar până atunci, şi mâine ies în pantaloni scurţi în curte şi mă bălăcesc la soare. Că şi aşa altă ocupaţie mai importantă nu am până la târgul de joburi din mai. Măcar acum să mai îmi încarc şi eu bateriile şi sacii cu rezerve de zile liniştite că dacă mă voi angaja, adio mare, plajă, soare, fete goale.. Aţi observat tenta de viitor probabil "dacă mă voi angaja". Mai am voinţă.

Trecând şi azi de la o stare la alta cu viteza gândului, am supravieţuit naufragiului pe ape furtunoase şi neprietenoase, dar şi soarelui... soarelui.... soarelui arzător?

Cum o fi, mă pigmentez şi-mi place culoarea pielii mele bronzate.

Cu drag,

eu.