Cam la fel...

Efortul fizic a fost săptămâna asta la el acasă la mine. Am muncit nu pe rupte, dar suficient de mult încât să mă resimt. O caut şi cu mâna mea. Am nevoie de efortul acesta să uit. Să muncesc până nu mai pot şi să cad lată. Să nu mai gândesc. Să nu mă mai analizez.

Introspecţia o fi şi ea bună, nu zic nu, dar, uneori trebuie să înceteze. Să lase loc şi acţiunilor să se întâmple. Am re-re-re-reanalizat anumite situaţii, întâmplări, trăiri, fapte, acţiuni şi urmări încât nu-mi mai amintesc ce a fost la început. Cum s-a întâmplat. Când a început. Cum a început. Şi aici nu mă refer la el, ci la tot în general.

Şi înainte să cad într-o stare de regret, vreau să spun că.. mă simt bine. Fac ceva. Chiar dacă ceea ce fac nu-mi aduce venituri în bani, dar mi-aduce un altfel de venit. Un venit ce nu ştiu cum să-l explic. E ceva sufletesc ce nu ştiu dacă l-am întâlnit în altă parte sau într-o altă măsură sau chiar în altă formă.

Sunt lucruri ce le faci ce îţi dă un sentiment de împlinire chiar dacă nu faci ce adori cel mai mult. Sunt acţiuni întreprinse ce aduc o mulţumire de sine cam la fel cuprinzătoare ca aceea pe care o săvârşeşti cu plăcere. Cam la plăcere se rezumă tot. Dacă nu faci cu plăcere, pasiune, dragoste ceea ce faci, mai bine te laşi păgubaş că nu simţi nimic.

O las cu filozofia asta "ieftină" probabil în viziunea multora. Dar, eu ştiu că aşa este. La mine aşa este.

A da. Tot cu cana de lapte în braţe sunt. Tot obosită. Şi tot cu Kings of Leon în cap. Sunt o maniaco-obsesivo-depresivă :)) glumesc. E ceea ce-mi place.

Cu drag,

eu.