Negaţie...

Nu cred. Sau nu vreau să cred.
Sau nu vreau nici să înţeleg. Să nu observ.
Să nu fiu atentă.
Nu vreau să văd!

De ce să cred? Ce să cred! Că poate ţine la mine? Nu vreau să cred că nutreşte vreun sentiment pentru mine. Că dacă aş crede aş spera iar la nesfârşit... Şi singura persoană şifonată şi mai rău din toate astea, ar ieşi... eu!

Şi nici nu vreau să înţeleg cum de singurul sentiment nutrit pentru mine este ... prea puţin în comparaţie... cu ce simt eu. M-aş simţi jignită. Pentru că deasemenea ştiu că nutreşte ceva, aproape de ce hrănesc eu dar la o intensitate mai mică...

Nu vreau să înţeleg asta. Nu vreau să observ că toate semnalele trimise de el doar asta îmi arată. Că nu are cum. Pentru că aceste semnale sunt prea puţine în comparaţie cu celelalte.. Celelalte! Pe care le mai face involuntar... Dar direcţia este precisă...
Nu vreau să fiu atentă la aceste semnale! La nici unele!

Nu vreau să văd că s-a depărtat prea mult de mine... Nu. Asta categoric nu. Pentru că oricât de mult se depărtează... mă găseşte mereu. Şi mereu revine ca norul la izvor.

Prea multe bariere. Şi de ce? De ce dracu nu le cobori şi să reuşim să vorbim ca doi adulţi? Că... într-un final, nici eu şi nici tu nu mai avem 10 ani. Nici nu te cunoşteam când aveai 10 ani! Şi nici tu pe mine. Poate era mai bine dacă te-aş fi cunoscut încă de pe atunci? Nu cred. Parcă ţi-ar fi teamă să vorbeşti cu mine. Mă eviţi. (Să mă enervez şi să vorbesc urât? Nu. Pentru că a vorbi urât înseamnă să atragi atenţia asupra ta şi nu vreau asta.) Dar, omule, barierele tale tâmpite te face să pierzi!

Mă cert în mintea mea cu el. Pentru că tot ce reuşeşte tipul asta este să mă tulbure cu fiecare cuvânt ce mi-l adresează. Nu pot să fiu calmă şi liniştită că, vine el moţ-cocoş şi aruncă o vorbă. Şi a naibi vorbă, are efectul unei pietre într-o băltoacă. Sau al unui strigat într-o zonă cu rezonanţă. Şi totuşi, nu mă pot depărta eu de el...

Nu am putere... Mi-e dor de el... De toate tâmpeniile pe care mi le face. De toate şocurile electrice pe care mi le dă când îl văd. Când îl aud. Când îi simt paşi sau respiraţia... Când doar mă gândesc la el... (până şi acum simt aripile roiurilor de fluturi din stomac). Îl urăsc că revine mereu la momentul când trebuie să mă dea peste cap... Ce talent deosebit are de a mă întoarce la sursă când o iau pe o cărare aiurea...

În confuzie, cu drag

Eu.