În ger căzut...

Şi zăcea căzut de mult timp. Gerul începea să-i cuprindă trupul firav. Trăsese aripa dreaptă deasupra-i. Pe cealaltă stătea. Oamenii trecea pe lângă el mereu. Aveau paltoane groase. Se fereau de frigul de afară pe când el, căzut în ger, mai avea puţin şi murea al nimănui. Toţi iau întors spatele. Toţi, acum l-au evitat sau dacă îşi amintea de el o făcea doar dacă avea nevoie de ajutor... Şi asta îl omora şi mai mult...

Îngerul care avea grijă de toţi, azi pare a muri de frig. Nimeni nu vrea să-l ajute. Cu ce a greşit el când şi-a permis să gândească? Cu ce a greşit când şi-a propus să facă bine în lumea în care demonii îmbracă costum de îngeri? A vrut să-i dezmaşte... Dar în lupta lui cu lumea a pierdut. Acum, zace în zăpadă al nimănui. De-ar veni...

Simte cum ultima lui răsuflare pe aproprie... Încet... Încet.. De-ar veni odată...

Gândurile îi erau multe... Multe! Dacă îl priveai, pe faţa lui se citeau... Unele bune şi vesele pentru că schiţa un zâmbet. Altele erau triste, gemea numai când şi le amintea. Nu credea că mai poate îndura încă odată lupta... De-ar veni mai repede...

Se gândea că asta îi era pedeapsa... Singurul rău ce îl făcuse era acela că şi-a permis să gândească, să ajute, să se încăpăţâneze că între iad şi rai poate face mai mult bine... De-ar veni...

Şi se apropria de el. Era singura care-l vedea. Singura căruia îi păsa de acest înger nevinovat căzut într-o lumea a duplicităţii... Găsindu-l zâmbea... Şi aplecă şi-l cuprinse în braţe. Era rece. Aproape mort. Ştia că nu trebuia să moară. Nu. Nu încă. Era prea devreme. Împreună puteau face ceva... Încă mai pot face multe...

Şi-l luă de jos şi-l strânse la pieptul ei ca pe propriul copil. Veşmântul alb era acum gri, pătat de dezamăgiri, ură, trădare, înşelare, tristeţe, de pierdere a speranţei, de pierdere a iubirii... Îl strângea şi mai tare la piept mărind şi pasul... Plângea. Începea să simtă şi ea ce simţea el. Legătura dintre ei era mult mai puternică... Ea era viaţa lui... Ea era speranţa lui de a reuşi în acest război cu lumea...

El o privea cum îl adăposteşte la pieptul... Lacrimile ei îl adusese la viaţă... Nu pe ea o aştepta... O vedea pe cealaltă stând sub mantia ei neagră. Nu era tristă. Se aştepta să fie. Dar nu era. Zâmbea. Ştia că şi ea vrea să termine ce a început...

Avea să ducă la sfârşit acest război cu demonii în costum de îngeri...

Cu drag,

Eu.