Mademoiselle...

Din mâinile ei placă porumbelul... Acesta zbură spre cer din mâinile ei dar şi din dorinţa de a zbura cât mai repede... Ştia ce avea de făcut... Va transmite veştile de la ea prin bileţelul ce-l avea la gât prins... Va zbura cât va putea de repede. Şi va ajunge cu siguranţă către cel ce îl aşteptă...

Încă de când a fost dăruit ei, ştia că el va fi salvarea ei. Chiar dacă nu vorbea limba lor înţelegea ceea ce ceilalţi vorbeau. Ajunsese să-i ştie pe toţi pe cei din marele palat. Îl ştia pe instructorul lui şi de care asculta cu sfinţenie toate îndemnurile. Ştia pe toţi... După glas. După port... Şi mai ales, o ştia pe ea. Cea mai frumoasă fiinţă de pe aceste plaiuri.

Zburase peste multe ţări şi mări şi nu văzuse niciodată ochi ca ai ei. Verzi de parcă pădurile întregi se oglindeau în privirea ei... Senini. Liniştiţi... Dar în ultima vreme foarte trişti... El o ştia când era fericită... Îşi amintea ziua în care ea a primit cadou de la tatăl ei pe el... Porumbelul alb mesager... Câtă bucurie a văzut în ochii ei atunci... Şi glasul ei cristalin era dătător de veselie. Şi era fericită că avea un prieten nou spunând la toţi că el este noul şi cel mai bun prieten al ei... Aceasta a fost ultima dată când a văzut-o fericită...

Era în înaltul cerului şi-şi mai arunca încă odată privirea spre camera palatului unde Mademoiselle era... O vedea plângând. Acum ochii ei verzi ca iarba vărsau lacrimi. Ce mult îşi dorea să-i aline durerea şi suferinţa... Dar nu putea... Nu avea cum un biet porumbel mesager să aline sufletul fetei... Ştia că singurul ajutor pe care il putea oferi era acesta... Să ducă veştile lui... Preotului ce avea grijă de singura fiinţă ce a iubit-o pe ea... Mama acesteia... El nu putea înţelege cum acestea au fost despărţite... Cum atâta cruzime există pe acea lume încât să despartă o mamă de copilul ei... de fata ei.... El era un biet porumbel mesager... atât...

Bătu din aripi şi cu mai multă dăruire. Mai avea de străbătut foarte mult pentru a ajunge la mănăstirea unde mama fetei era închisă... El se gândea la ea. La cea pe care a lăsat-o în cameră plângând şi cu speranţa foarte mică în suflet... Dacă ar fi putut face mai mult să o ajute ar fi făcut chiar dacă asta însemna să-şi piardă viaţa... Umila lui viaţă... Dar nu avea cum să dacă aşa ceva... El doar zbura...

În una din călătoriile lui ia adus o floare... Nu le ştia numele... Dar aveau un parfum ademenitor, relaxant şi fin. Avea petale roşii catifelate... Adesea în zborurile lui vedea grădina cu ziduri groase şi simţea aroma de la aceste flori... Şi se oprise din zbor pentru ai lua o floare. Avusese noroc că un grădinar culegea acele flori şi unele erau aşezate într-un coşuleţ special. Aşa că... A prins în picioruşe o floare şi-şi continuă zborul către palat.
Ea nu se afla în cameră când el sosi aşa că floarea io lasă pe pat... El spera ca floarea adusă să-i trezescă zâmbetul fetei dar aceasta în schimb plânse la vederea florii... Atunci el îşi luase zborul pentru că nu putea suporta lacrimile ei... El o întristase şi se simţea vinovat...

Uneori îşi dorea să o poată îmbrăţişa şi să-i spună vorbe liniştitoare... Să o poată îmbrăţişa şi să o poată proteja de răutatea în care fusese aruncată... Îşi dorea să-i poată spună că pentru ea era în stare să zboară până la sfârşitul pământului şi înapoi dacă acest lucru ar fi făcut-o fericită. Îşi dorea să o poată lua cu el să o ducă în locul unde mama ei suferea la fel de mult ca şi ea... Dar el nu putea... Şi se ruga să poată realiza şi altceva mai bun pentru a o ajuta...

Dar ajunse la mănăstire. Preotul îl aştepta la fereastră... Iar el poposi pe pervazul ferestrei... I se lua de la gât bileţelul.... Apoi văzu privirea tristă a preotului şi-l auzi pe acesta spunând că Mademoiselle urma să fie mutată în încăperea cea mai întunecată a palatului. Acum nici tatăl ei nu o mai putea ajuta că acesta era orbit de iubire pentru vrăjitoare... "aşa îmi este dat să mor. Departe de tine măicuţa mea şi departe de a fi pentru o singură dată liberă... Liberă ca pasărea cerului..."... Se întristare şi el... Ştia unde era această cameră şi mai ştia că nici măcar el nu putea ajunge la ea...

-- Va urma --


Cu drag,

Eu.